13

Dac-aş vorbi limbi omeneşti şi îngereşti,
fără să am iubire,
aş fi doar bronz răsunător,
un talger care zornăie-n neştire.

De mi-aş toca averea pomană – la calici,
ba chiar şi trupul ars pe rug dacă mi-aş da,
fără iubire, la nimic n-ar ajuta.

De-aş fi profet şi orice taină-aş înţelege,
de aş avea ştiinţă-n toate,
şi chiar credinţa care mută munţii,
fără iubire-aş fi o nulitate.

Dragostea rabdă, dragostea e blândă
şi nu-i invidioasă;
nu-i fanfaroană, nu se umflă-n pene,
ci e decentă şi politicoasă;

Nu urmăreşte interesul propriu
şi nu exasperează,  
răul primit nu-l socoteşte,
cu strâmbătatea nu se delectează,
ci doar cu adevăr se veseleşte;

Ea ţine-n sine totul, crede totul,
şi speră tot şi-aşteaptă cu răbdare,
Fiindcă dragostea nu moare.

Da, profeţiile se vor epuiza,
şi limbile vor înceta.
Toată ştiinţa va fi inutilă,
Căci noi cunoaştem doar în parte,
şi profeţim nu prea departe.
Când însă va veni acea plinire,
vom renunţa la orice mărginire.

Când eram prunc, ca pruncii gânguream,
ca pruncii-nţelegeam, ca pruncii judecam;
Dar când am devenit bărbat,
Cu mintea de copil am terminat.

Acum privim oglinzi de bronz, în ceaţă,
atunci însă privi-vom faţă-n faţă.
Acum cunosc în parte, dar cândva,
aşa cum eu sunt cunoscut le voi vedea.

Rămâne, dar, treimea aceasta:
Credinţa mai întâi,
apoi Speranţa şi Iubirea, dintre care
Iubirea este, totuşi, cea mai mare.