Bogdan Gheoghita este un poet ce depaseste treapta spiritualizarii emotiei in poezie ... Emotia, in cazul acestui poet, se transforma intr-un act ritualic destinat contemplatiei cerebral-estetice.
Majoritatea poeziilor ipostaziaza acea teribila neliniste ontologica. Eul liric se impune , se nelinisteste, se lasa sedus de stari contradictorii, de tristete , de contemplare, de melancolie...etc. Vocea lirica se exprima pe nerasuflate, asa ca intr-o continua curgere a zbaterii launtrice. Confesiunea este directa, poate prea directa( " mi se cere sa dau chip/ tristeti mi se impune/ sa am viziuni deprimante pentru a le transpune") , iar senzatia de apartenenta la o lume proprie, launtrica, diferita de cea exterioara, este vizibila.
Poetul traieste cu el insusi si isi poate raspunde numai siesi: " cu tristete trebuie sa recunosc ca nu/ sunt trist si ca nu pot dintr-o singura inspiratie / sa restitui spectrul/ livresc al vreunei / contorsionate melancolii". Interesanta este si forma poeziilor,care se vrea eliberata de orice constrangere traditional-prozodica.
In esenta, poezia de fata poate fi socotita un fel de crez poetic al autorului.