| Evrei 9:4. Un test pentru teologia inspiraţiei totale |
| Teologie biblică - Exegeză |
|
VP: Dragă frate Lăiu, discuţia noastră de data trecută mi-a deschis mintea asupra unor lucruri la care prea puţin mă gândisem. Dar încă mi se pare copleşitoare această nouă viziune asupra inspiraţiei biblice pe care aţi prezentat-o. Pe de o parte, simt nevoia ca toţi fraţii noştri s-o aibă la dispoziţie. Continuând dialogul de unde l-am lăsat, am văzut că v-aţi referit şi la textul din Evrei 9:4, în care aţi argumentat existenţa unor inadvertenţe. Sunteţi sigur că aici întâlnim acelaşi fenomen ca la muştele, iepurii şi cosmologia lui Moise ? Textul pare să afirme că altarul tămâierii ar fi fost localizat în Sfânta Sfintelor şi că tot acolo era chivotul în care, pe lângă tablele decalogului, sunt menţionate alte două obiecte: vasul cu mană şi toiagul lui Aron.
FL: Să le luăm pe rând. Nu ne îndoim că Pavel a fost un om inspirat de Dumnezeu, dar toţi ştim, de asemenea, că existau numai două altare: cel de aramă, din curte şi cel de aur, din prima încăpere a sanctuarului. Mărturiile Bibliei sunt unanime în această privinţă. Credeţi, oare, că Dumnezeu l-a inspirat pe Pavel să ne descopere ce era cu adevărat în Sfânta Sfintelor, iar Moise, care, pe lângă inspiraţia pe care o primise de la acelaşi Dumnezeu, le-a văzut cu ochii lui, să se fi înşelat?
VP: Nu se pune problema că Moise sau alţi autori ar fi greşit în această privinţă, dar nu credeţi că este posibil să ne înşelăm noi în înţelegerea textului? Există cel puţin două explicaţii alternative care mi se par mai atrăgătoare. Cea mai veche, este aceea că Pavel se referă aici la apartenenţa funcţională a altarului, şi nu la poziţia lui reală. Fizic, altarul era în Sfânta, dar funcţional aparţinea de Sfânta Sfintelor. De curând am găsit o nouă interpretare, poate chiar mai bună, că termenul θυμιατήριον thymiatérion, care a fost tradus cu „altar de tămâiere”, ar însemna şi „cădelniţă”. Poate că în Sfânta Sfintelor era o cădelniţă de aur.
FL: Soluţiile la care vă referiţi sunt inteligente şi pot închide gura cuiva pe moment. Şi eu m-am agăţat, pe rând, de una sau de alta. Dar o cercetare atentă arată că nici una din ele nu stă în picioare. Soluţia cădelniţei pare convingătoare, la prima vedere. A fost susţinută de teologi serioşi, şi nu puţine traduceri [Româneşti: NT Bălgrad 1648, Traducerea „Lumii Noi” 2000, Traducerea literală nouă 2001 şi altele. Străine: Peşitto, Luther, King James Version, Nouvelle Edition Geneve, Traduction Oecumenique de la Bible, R95 (spaniolă) etc.] reflectă acest sens. Thymiaterion θυμιατήριον înseamnă „tămâietor” sau „tămâietoare” şi denumeşte cădelniţa (în 2Cr 26:19; Ez 8:11 şi la unii autori evrei sau neevrei din perioada greco-romană). Dar acelaşi termen denumeşte altarul tămâierii, la scriitori iudeo-elenişti din aceeaşi perioadă (Philo, Josephus). Cădelniţa este menţionată în special ca mijloc de ispăşire, ca mijlocire în cazuri excepţionale (Nu 16:46-47). Cădelniţa de aur apare doar în Apocalipsă, în reprezentarea simbolică a serviciului ceresc. Dar acolo nu stă aşezată în Sfânta Sfintelor (Ap 9:2-5), ci funcţionează în legătură cu altarul.
Din punct de vedere lingvistic şi al prestigiului tradiţional al interpretării, ambele traduceri sunt acceptabile, chiar dacă traducerea cu „altarul tămâierii” este mai recunoscută. Dar acesta nu este singurul criteriu. Cădelniţa nu avea ce căuta în Sfânta Sfintelor, pentru că acolo se intra doar odată pe an. Preotul serviciului zilnic tămâia în fiecare zi în Sfânta (Ex 30:7-9; Lc 1:9), unde probabil se folosea şi de cădelniţă (2Cr 26:16.19). Dar în Sfânta Sfintelor nu avea acces decât arhiereul, numai odată pe an, când intra să facă ispăşire, folosindu-se de cădelniţă ca să tămâieze (Lv 16:12-13). În acest scop, el intra cu o cădelniţă de afară, nu se folosea de una care ar fi staţionat în Sfânta sfintelor. Nici în Sfânta nu se ţinea vreo cădelniţă. Preotul venea cu ea din afară. Iar în Sfânta Sfintelor, dacă ar fi existat o cădelniţă de aur, nu ar fi folosit la nimic. Mai mult, ar fi straniu ca autorul, făcând inventarul sanctuarului, să nu menţioneze altarul din Sfânta, ca obiect major, în schimb să menţioneze o cădelniţă – obiect minor, obscur, inutil şi nicăieri menţionat în Sfânta Sfintelor.
VP: Atunci probabil prima explicaţia este mai bună, că altarul „aparţinea” funcţional Sfintei Sfintelor, dar nu putea fi aşezat acolo, pentru că preotul trebuia să slujească pe el zilnic, nu-i aşa?
FL: Este adevărat că altarul de aur slujea în simbol Nevăzutului Dumnezeu care ocupa tronul din Sfânta Sfintelor. Dar, în sensul acesta, nu numai altarul de aur „aparţinea” Sfintei Sfintelor, ci şi altarul de aramă, pe care se aducea jertfa necurmată şi care era numit „preasfânt” (Ex 29:37; 40:10). [De fapt, multe alte ritualuri sau obiecte de la templu erau numite „lucru preasfânt”: Ex 30:10, 36; Lv 2:3, 10; 6:17, 25, 29; 7:1, 6; 10:12, 17; 14:13; 24:9; 27:28; 1Cr 23:13. Chiar şi terenul întreg ocupat de templu este „preasfânt” (Ez 43:12)] Verbul grecesc échousa („avea”), care are ca subiect Sfânta Sfintelor, mai înseamnă: ţinea (apuca, purta, ducea, conducea), conţinea, deţinea, întreţinea, susţinea, menţinea, reţinea, poseda, stăpânea, păstra, găzduia, prindea, cuprindea, includea, etc. La fel se spune în greaca biblică „a fi însărcinată” („a avea în pântece”).
VP: Totuşi, ştiam că verbul folosit aici ar putea avea sensul de apartenenţă funcţională, nu strictă includere a obiectului.
FL: Este adevărat că are uneori şi sensul de a depinde de, sau a se învecina cu (cf. Mc 1:38), însă în cazul de faţă, aceste sensuri ar fi o forţare a textului, deoarece lexicoanele greceşti nu recunosc sensurile acestea pentru Evrei 9:4, fie pentru că este o sintaxă diferită, fie pentru că autorul foloseşte aceeaşi expresie când scrie în continuare că chivotul „avea” în el anumite obiecte. Mai mult, autorul foloseşte verbul menţionat pentru două obiecte diferite („[Locul Preasfânt] avea un altar... şi chivotul...”). Deci mai probabil are acelaşi înţeles în ambele cazuri.
Cazul din Ev 9:4 este, totuşi, greu de explicat ca o simplă greşeală a autorului. Pe drept ne putem pune întrebarea: Oare Pavel nu ştia atâta lucru, că altarul era în Sfânta? Este nevoie să fii inspirat pentru a şti acest lucru? Afirmaţia din Ex 30:6; 40:5 („să aşezi altarul... în faţa chivotului”), ar fi putut duce în eroare pe un cititor neatent. O situaţie similară apare în 1 Împ (3 Rg) 6:22. Expresia ebraică de acolo (אשׁר ל asher lă-) în legătură cu altarul de aur, poate însemna „care aparţinea de [Sfânta Sfintelor]” (ca în Ez 41:9), sau „care era înaintea [Sfintei Sfintelor]” (ca în Ez 40:40; 2Cr 1:6). Chiar şi traducători moderni au greşit aici. [Cornilescu traduce bine, atât în 1 Împ 6:22 („altarul care era înaintea Locului prea sfînt”), cât şi în 2Cr 1:6 („altarul de aramă care era înaintea cortului...”). Dar NTR, deşi este o traducere mai bună, în multe privinţe, menţionează în 1 Împ 6:22 „altarul care se afla în sanctuarul interior” (adică Sfânta Sfintelor, vezi versetul 23 în NTR). Deasemenea, Traducerea Literală Nouă (GBV, 2001) spune „altarul care ţinea de partea din spate” (adică de ultima încăpere, de Sfânta Sfintelor).] Exemplele dovedesc că expresia ebraică devenise derutantă în faza târzie a limbii. Este adevărat, Epistola către Evrei este scrisă în greacă, dar ea nu citează direct textul grecesc la 1 Împ 6:22. [Am putea simplifica problema, amintindu-ne că nu cunoaştem în realitate autorul acestei epistole. El nu ni se prezintă, iar titlul ei este un adaos târziu, nu este original. Din primele secole şi până astăzi, unii au argumentat că Evrei este scrisă de Pavel, alţii că aparţine unei alte personalităţi inspirate, iar alţii că ar fi scrisă de un asociat sau secretar al lui Pavel, după o predică orală. Tematica este specifică lui Pavel totuşi, ba chiar şi limbajul, în bună parte, este paulin. Indiferent care este adevărul, dacă providenţa lui Dumnezeu a făcut să rămână în canon, este o carte inspirată şi nu poate fi pusă la îndoială.]
Problema localizării altarului tămâierii în Evrei 9:4 este dificilă, şi o putem declara nerezolvată, indiferent ce explicaţie preferăm, dar celelalte detalii din verset sunt chiar mai tulburătoare. Autorul afirmă că pe lângă tablele decalogului, chivotul „avea” şi vasul cu mană şi toiagul lui Aaron. Templul de după exil, aşa cum se ştie, nu mai avea chivotul. Profetul care-l ascunsese, declarase că nu va mai fi nevoie de el (Ier 3:16). În templul mai vechi, al lui Solomon, ni se spune că exista chivotul lui Moise, dar că acesta nu conţinea decât tablele legământului (1Împ 8:9; 2Cr 5:10). Această subliniere era necesară, în contrast cu chivoturile păgânilor, care conţineau relicve magice, terafimi, etc. Israel avea doar documentul legământului, săpat în piatră, având valoare spiritual-morală, ca temelie tipică a tronului dumnezeiesc.
Autorul Epistolei către Evrei vorbeşte însă despre cortul ridicat de Moise. În acest caz, trebuie să-l întrebăm iarăşi pe Moise, care a fost martorul cel mai de aproape, şi care a împlinit în mod personal porunca lui Dumnezeu. El spune că a primit porunca de a păstra vasul cu mană, „înaintea Domnului”, adică „în faţa mărturiei (decalogului)” (Ex 16:33-34). Ea poate însemna „la sanctuar”, sau chiar în sanctuar, dacă vreţi (Gn 10:9; Ex 16:9; 27:21), dar nu în chivot aşa cum reiese din referinţe comparative (Ex 30:36; 40:5; Nu 18:2). Toiagul lui Aaron a fost pus deasemenea „în faţa mărturiei” (Nu 17:19, 22, 25-26), nu în chivot.
Este de asemenea ciudat că autorul epistolei, nu numai că menţionează altarul în Sfânta Sfintelor, dar menţionează întâi altarul şi apoi chivotul. Deasemenea, în ce priveşte conţinutul chivotului, nu numai că aşează în ele obiecte care nu erau acolo, dar le menţionează întâi pe acestea, ca şi cum ar fi avut o importanţă mai mare, iar tablele legământului, singurele obiecte din chivot, le menţionează la urmă.
Care să fie sursa acestor informaţii, întrucât descoperire divină nu poate fi, dar nici invenţie nu este. Autorul nu pare conştient că îl contrazice pe Moise. El va mai adăuga şi alte detalii nescrise în Lege, de exemplu stropirea cărţii legământului şi a sanctuarului cu sânge, la inaugurare (Ev 9:21). Moise nu auzise despre această ceremonie (Ex 24:6-8). Surse rabinice actuale ne conduc la tradiţiile iudaice care susţin că „în Sfânta Sfintelor, în Primul Templu, se afla Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (cele doua seturi – cel întreg şi cel spart de către Moshe), toiagul lui Aaron, precum şi un recipient cu mană ..."[Vezi saitul evreilor români DvarTora. Tastează cuvântul chivot la Căutare.] La întrebarea mea despre sursa acestor informaţii, am primit răspunsul:
„Da, informaţiile indicate se bazează pe surse rabinice şi pe tradiţia orală iudaică. Fără acestea, nimic din textul biblic nu poate fi inţeles corect.”
[Probabil aceleiaşi tradiţii rabinice îi revine şi informaţia că vasul cu mană era de aur (aşa cum afirmă autorul epistolei), deoarece Moise primise porunca doar privitor la cantitatea de păstrat (un omer = circa 2 litri capacitate), în timp ce alte obiecte sunt în mod expres descrise ca fiind de aur, de aramă etc.]
Aceste cuvinte arată credinţa antică a iudaismului rabinic, care moşteneşte tradiţia farisaică a Legii orale. Dacă autorul epistolei este Pavel, şi dacă Pavel a fost fariseu şi discipol al lui Rabbi Gamliel cel Bătrân, asemenea cunoştinţe – greşite, din punctul meu de vedere, dar corecte, din punct de vedere al şcolii urmate de el – au o explicaţie posibilă, probabil singura posibilă. Dar şi în acest caz, informaţiile eronate nu influenţează mesajul său inspirat. Ba mai mult, el însuşi arată că nu a intenţionat să se ocupe de detalii: Nu este vremea să vorbim acum cu deamăruntul despre aceste lucruri. (Ev 9:5)
|
Comments
Asadar, sa fim ingaduitori ( este chiar un sfat biblic , de emanatie paulina ) unii cu altii.
Binecuvantari ceresti, tuturor !
Quote:
Excelent raspuns , Domnule Profesor !
Asa este , Dumnezeu nu are nevoie de oameni care se bat cu pumnul in piept, erijandu-se in sfinti. Dumnezeu are nevoie de oameni predati - cu toate imperfectiunile lor - pe care EL sa ii transforme in sfinti.
Glorie lui Dumnezeu !
Multumesc de raspuns.
Este adevărat că Luther a avut asemenea exprimări. Eu n-aş zice că acestea sunt dovezi că nu era creştin. Îl putem înţelege, dacă ştim prin ce ordalii spirituale şi mortificări ascetice a trecut Luther când era în mănăstire. El avea o conştiinţă puternic afectată de aceste abuzuri spirituale. De aceea, descoperirea principiului îndreptăţirii prin credinţă, doar prn meritele jertfei lui Iisus, a fost pentru el o mare eliberare. Din acel moment, orice îi sugera conştiinţa lui chinuită şi deformată de călugărie, el suspecta ca fiind glasul diavolului şi nu găsea altă cale decât să-l sfideze, prin acte de încălcare a conştiinţei ascetice. În realitate, el nu a făcut rele deosebite, singurele lui slăbiciuni au fost lipsa de reţinere în ce priveşte mâncarea şi băutura (mare amator de bere) şi un limbaj foarte colorat (care de altfel era specific timpului său). Luther nu a fost un om perfect, dar Dumnezeu lucrează prin instrumente imperfecte. Dacă n-ar fi existat Luther, nu ar fi existat nici anabaptişti, fiindcă aceştia au apărut ca o aripă radicală a Reformei. Luther a fost omul providenţial care a sfidat întregul sistem totalitar catolic, şi ar fi fost ars dacă nu ar fi avut protecţia prinţilor.
"Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism la scuzarea păcatului. Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante."
A fost Luther crestin?
"Luther scria lui Philip Melachton de la Wartburg, într-o scrisoare datată 1 August 1521: „Hai, acceptă! Fii păcătos! Şi nu păcătui pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate? Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther, un destin, p. 112). În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt, să comiţi vreun păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie întotdeauna să faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!” (Ibid, p. 193)."
Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism la scuzarea păcatului. Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante.
Multumesc de scenariu.
Vorbind de Dr. Luther, citema undeva ca la un moment a avut comentarii socante in legatura cu cartile Epistola lui Iuda, Catre Evrei, Epistola lui Iacov, Apocalipsa - si cateva din Vechiul Testament ca Iov, Estera, etc.
Despre Epistola catre evrei scria ca ea are mai multi autori care se contrazic intre ei. Ma intreb de unde a preluat Dr. Luther aceasta aspra critica impotriva acestor carti?
http://www.cogwriter.com/luther.htm
Dragă TJ,
Nu am un răspuns final cu privire la această carte, în ce priveşte paternitatea ei literară. Sunt convins că este o carte divin-inspirată, adică scrisă de un om al lui Dumnezeu. Un studiu lingvistic care l-am făcut pe greaca acestei cărţi sugerează că este scrisă de Pavel, deşi apar unele diferenţe faţă de epistole. Dar autorii nu au întotdeauna un stil unitar de-a lungul vieţii.
În ce priveşte teologia cărţii, nu sunt de acord cu cei care încearcă să valideze canonicitatea unei cărţi biblice după teologia ei, ca şi cum noi am fi cei care dictăm ce ar trebui să spună cartea şi nu invers. De aceea nu pot fi de acord cu poziţia lui Luther privitoare la Epistola lui Iacov etc. pe motiv că nu se potriveşte cu teoria lui Pavel. Nu e nici o problemă, dacă nu se potriveşte. Încearcă atucni să-l potriveşti pe Pavel cu Iacov, dacă invers nu se poate. În realitate, nicăieri teologia nu este expusă sistematic în Biblie. Enunţurile autorilor ei trebuie să fie complementare.
Am numit-o mai degrabă tratat teologic, fiindcă nu începe ca o epistolă, ci ca un eseu teologic. Este posibil să fi fost o predică a lui Pavel ţinută, să zicem, Bisericii din Ierusalim, pe care un secretar al lui sau colaborator a notat-o în greacă, iar mai târziu, Pavel (sau "scribul") s-a gândit că ar prinde bine şi evreilor din Diaspora, astfel că i-a adăugat un final de epistolă şi a trimis-o în centrele din imperiu unde erau multe sinagogi.
Este doar un scenariu, nimeni nu ştie cum a fost. Cert este că "Epistola" are un mesaj foarte bogat, foarte puternic şi foarte actual.
Multumesc mult. Merita de analizat contextul propus de Dvs..
Eu unul ma gandesc, analizez, compar... Dar in ultimul timp iau decizii mai incet.
Care ar fi punctele forte ca aceasta carte n-a fost scris in ebraica de atunci (neo)?
Ati scris: (sau mai corect tratat teologic la care s-a ataşat un final de epistolă).
Nu inteleg exact ce doriti sa spuneti. Vreau sa va intreb daca sustineti cumva varianta Dr-lui reformator, Luther Martin, ca aceasta carte ar avea de fapt mai multi autori?
Dragă TJ,
Nu există nici un motiv să credem că Evrei a fost scrisă iniţial în ebraică sau aramaică. Deşi este logic să se fi scris evreilor în neoebraică sau în iudeo-aramaică, nu avem nici o dovadă că a fost aşa, iar greaca acestei epistole (sau mai corect tratat teologic la care s-a ataşat un final de epistolă) are semne că este originală, nu tradusă.
În al doilea rând, chiar dacă ar fi fost tradusă, nu puteau fi erori de traducere atât de mari. Se fac erori de traducere din neatenţie sau din cauza dificultăţii textului de bază. Dar ca să faci trei erori grave de traducere în acelaşi verset este o performanţă pe care nici criticii mai sceptici nu îndrăznesc s-o pună pe seama traducătorilor antici, care de regulă erau literalişti.
Mai degrabă însuşi autorul epistolei citează traducând din VT într-un mod care gramatical este corect, dar logic este greşit. De exemplu, în Textul Masoretic la 1Împ 6:2 apare propoziţia וְכָל־הַמִּזְבּ ֵחַ אֲשֶׁר־לַדְּבִי ר צִפָּה זָהָב "El a îmbrăcat în aur întregul altar care este SPRE Sfânta Sfintelor (adytum)." Aceasta este traducerea cea mai probabilă, dacă ţinem seama de sensul pe care trebuie să-l fi avut expresia "aşer la-ddăbhir" când s-a compus această cronică. Dar dacă ţinem seama de sensul cel mai obişnuit al acestei sintaxe, aşa cum s-a perpetuat în ebraică până astăzi, orice evreu ar traduce expresia cu sensul de "care (apar)ţine de Sfânta Sfintelor / care este al Sfintei Sfintelor." Aceasta trebuie să fi fost sursa autorului epistolei -- una cărturărească. Ca dovadă că acesta este sensul cel mai obişnuit, unele traduceri moderne îl respectă:
NET "... the altar inside the inner sanctuary." NIB "the altar that belonged to the inner sanctuary."
Alte traduceri preferă să redea logic situaţia, suspectând un alt sens al prepoziţiei: "lângă Sfânta Sfintelor", "înaintea Sfintei Sfintelor".
În cartea Exodului şi în Împăraţi etc. suint multe locuri unde se vorbeşte despre altarul tămâierii. Se numea altar, chair dacă nu era voie să se aducă pe el jertfă de sânge. Se aducea doar tămâie încontinuu, zilnic, înnoită dimineaţa şi seara, odată cu holocaustul de pe altarul de bronz din curtea templului.
Dacă autorul s-ar fi referit la o cădelniţă din Sfânta Sfintelor şi ar fi uitat să menţioneze altarul de aur din Sfânta, ar fi fost foarte straniu. De fapt, oricum este straniu că nu-l menţionează în Sfânta, acolo unde era.
În opinia mea, orice efort de a soluţiona problema aceasta în aşa fel încât doctrina fundamentalistă ineranţei Scripturii să rămână în picioare, este sortită eşecului. Chiar dacă am presupune că manuscrisele originale (autografe) ar fi fost lipsite de orice imperfecţiune, această credinţă n-ar ajuta la nimic, de moment ce noi nu avem acces la ele. Iar dacă Dumnezeu, care avea putere să silească până şi pe copişti să nu greşească, dar nu i-a oprit, ci a îngăduit în înţelepciunea Lui unele greşeli, în straturile inferioare ale al informaţiilor transmise de Scriptură, înseamnă că a contat pe judecata noastră sănătoasă că ne vom ţine de mesajul Bibliei, nu vom fetişiza limbajul şi retorica tehnică. BIBLIA NE-A FOST DATĂ PENTRU SCOPURI PRACTICE.
RSS feed for comments to this post.