Cine erau „uriaşii” menţionaţi în Biblie şi ce înălţime aveau ?

Biblia vorbeşte despre patru categorii de „uriaşi”. Mai întâi sunt uriaşii antediluvieni din cartea Genezei (6:4). După mai mult de un mileniu, Israel întâlneşte pe „uriaşii” din Canaan (anakim / refa'im, Nu 13:32-33; Dt 3:11), care erau numiţi şi zuzim, zamzumim (Gn 14:5; Dt 2:20), sau 'eymim (Gn 14:5; Dt 2:10). După încă cinci secole, în perioada regatului, sunt menţionaţi cinci refaimi şi un gigant egiptean (1S 17:4,51; 2S 21:10, 16-22; 1Cr 11:23; 20:4-8). După încă trei secole sunt menţionaţi „etiopienii şi sabeenii” (vechii nubieni sau sudanezi) ca fiind, de asemenea, „oameni de statură înaltă” (Is 43:14). 

Pentru a descrie pe aceşti oameni de statură impresionantă, ebraica biblică foloseşte de cele mai multe ori expresia ’iş middá „om de dimensiune”, sau ’anšey middá / middot „oameni de dimensiune/i” (Nu 13:32; 2S 21:20; Is 45:14; 1Cr 11:23; 20:6), sugerând o statură neobişnuită. În două locuri (Gn 6:4; Nu 13:33), Moise a preferat cuvântul nafíl (pl. nefilim), care de asemenea se referă la un om de statură neobişnuită, şi este tradus cu „uriaş, gigant, titan”.

Unii cercetători speculează că termenul nafíl ar însemna „căzut”, „căzătură”, şi ar denumi fiinţe monstruoase, pentru că termenul nafíl seamănă cu termenul néfel (lepădătură, avorton, monstru), şi cu verbul nafal (a cădea). Nu se ştie care este etimologia exactă a termenului nafíl / nefilim), folosit numai de Moise. Dar cert este că acest termen a fost întotdeauna înţeles ca denumind un om de mărime neobişnuită şi a fost tradus în greacă şi latină ca gigas / gigantes. Nimic nu sugerează că aceşti oameni de statură înaltă ar fi fost nişte monştri. 

Din nefericire, unii învăţaţi evrei din epoca elenistică, interpretând Geneza 6, au lansat un scenariu mitologic, neacceptat de iudaismul oficial, dar care a influenţat în special pe unii teologi creştini până astăzi. Primul text care a pus în circulaţie această legendă a fost o ficţiune religioasă produsă înainte de anii 200 î. Ch., numită Cartea lui Enoh, care era cunoscută şi citată chiar de primii creştini (Iuda 14) şi a fost inclusă în canonul biblic al creştinilor etiopieni. Identificând pe „fiii lui Dumnezeu” din Geneza 6, cu străjerii cereşti (îngerii), această ficţiune religioasă (pseudepigrafă) arată că aceşti „veghetori”   

„...şi-au ales fiecare câte o femeie şi s-au apropiat de ele şi au trăit cu ele. Ei le-au învăţat pe femei vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi plantelor. Şi aceste femei au zămislit şi au născut uriaşi. Statura uriaşilor era de 300 de coţi, şi aceştia au înghiţit tot ce putea produce munca oamenilor şi tot nu a fost chip să fie săturaţi. Atunci uriaşii s-au întors împotriva oamenilor înşişi ca să-i mănânce. Şi au început a se repezi la păsări, la dobitoace, la târâtoare şi la peşti pentru a-şi potoli  foamea cu carnea lor, şi setea cu sângele lor. Şi atunci tot pământul a murmurat împotriva celor răi.” (1En 7:1-6, 10-15)

La o citire atentă a textului biblic din Geneza 6, Moise nu ne spune că uriaşii aceştia ar fi fost nişte monştri apăruţi în urma acelor căsătorii neînţelepte, ci că „uriaşii erau pe pământ în zilele acelea”. Cuvântul „uriaşii” este cu articol hotărât (hannefilim) şi în poziţie emfatică, la început de propoziţie. Autorul vrea să spună că pământul era locuit pe vremea aceea de oameni cu statură înaltă, şi nu că pe lângă oameni „normali”, ar fi existat uriaşi. Şi autorul adaugă: „şi chiar după ce au intrat ‘fiii lui Dumnezeu’ la ‘fiicele oamenilor’ şi ele le-au născut copii, aceştia erau uriaşi. Ei au fost titanii aceia faimoşi din vremurile străvechi.” Sublinierea noastră arată că oamenii au fost uriaşi „chiar şi după” acest amestec, deci cu atât mai mult înainte.

În ce priveşte identitatea „fiilor lui Dumnezeu” şi a fiicelor oamenilor”, cea mai bună explicaţie este aceea care s-a dat dintotdeauna, şi anume că aceste expresii sunt metaforice şi denumesc pe credincioşi (oamenii lui Dumnezeu: Os 1:10; Ps 29:1; Ex 4:22, 23; Lc 3:38; 20:36; Rom 8:19; 1In 3:10; sau îngeri credincioşi: Iov 1:6; 2.1; 38:7; Ps 89:6), şi pe necredincioşi („fiii oamenilor” - Ps 53:2; 62:9). Contextul (în Geneza 4-5) indică două linii genealogice, a nelegiuitului Kain şi a credinciosului Şet, aşadar autorul denumeşte, în mod metaforic şi spiritual, cele două clase. (Dumnezeu a interzis în Scripturi aceste căsătorii mixte, ştiind că, de obicei, ele duc la ştergerea diferenţei dintre poporul lui Dumnezeu şi lume: Dt 7:3-4; 1Împ 11:1-2; Ezra 10:2-3, 10-11; Ne 13:23-26; 1Cor 7:39; 2Cor 6:14). 

Pe de altă parte, Dumnezeu nu a interzis nicăieri căsătoria îngerilor cu fete pământene, deoarece o asemenea combinaţie este imposibilă: îngerii nu sunt fiinţe sexuate şi nu se căsătoresc (Mt 22:30; Mc 12:25; Lc 20:35-36). Aşadar, nu există îngeri, îngerese şi îngeraşi, decât în picturi bisericeşti. Dacă o combinaţie între îngeri şi oameni ar fi posibilă, înseamnă că este şi naturală şi, de ce nu, legitimă. Biblia nu explică nicăieri combinaţia din Geneza 6 ca un amestec rasial de fiinţe cereşti şi pământeşti, care ar fi dat naştere unor monştri. Subiectul în sine este de basm, chiar dacă a fost susţinut de-a lungul mileniilor, şi chiar dacă până târziu, după Renaştere, lumea credea că anumite femei se cuplează cu diavolul.

În ce priveşte mărimea reală a „uriaşilor”, nu puţini credincioşi s-au blocat cu mintea în acelaşi tărâm de basm. Pasajul citat mai sus din 1Enoh susţine că aceştia erau de 300 de coţi (= 150 metri!), ceea ce este imposibil: s-ar fi prăbuşit sub propria greutate. Falsuri cu schelete sau urme de asemenea uriaşi s-au difuzat şi pe internet. De obicei, aceştia sunt mult prea mari. 

Geneza nu specifică ce înălţime ar fi avut primii locuitori ai pământului, dar ne dă o cheie: aceştia erau şi foarte longevivi (trăind până la 9-10 secole) şi se reproduceau la o vârstă mult mai târzie decât astăzi: cel mai devreme la 65 de ani, şi cel mai târziu după vârsta de 180 ani. Ştiind că există un raport proporţional între creşterea organismului şi vârsta medie a reproducerii, observăm că astăzi creşterea în înălţime are loc până la 20-25 de ani. Dacă antediluvienii deveneau adulţi cu adevărat după vârsta de 65 de ani, aceasta sugerează că ei creşteau în înălţime până la 65 de ani sau chiar mai mult, ceea ce explică de ce erau „uriaşi”. Dar cât de mari să fi fost?

Cuvântul „uriaş” nu este atât de potrivit, fiindcă indică o statură imensă, de basm, în genul lui Gulliver. Singurele cazuri în care ni se indică dimensiuni sunt în cazul refaimilor („fiii lui Rafa”). Regele Hog din Başan dormea într-un pat de fier, lung de 4,5 metri, ceea ce sugerează că omul avea cam patru metri înălţime (Dt 3:11). Cei cinci refaimi din Gatul Filistiei (Goliat, după textul masoretic (ebraic) avea „6 coţi şi o palmă” (3,25 metri), dar după textul grecesc (Septuaginta) avea doar 4 coţi şi o palmă (2,25 metri), în unele manuscrise, sau 5 coţi şi o palmă (2,75 metri), după alte manuscrise. Aceste ajustări de cifre indică încercarea unora de a nota o cifră mai realistă, gândind că scribii anteriori au exagerat. Nu este exclus nici fenomenul invers. 

În afară de Goliat, Biblia numeşte şi pe fratele său, refaimitul Lahmi din Gat (1Cr 20:5), şi un alt refaimit polidactil (un uriaş cu 6×4 degete la mâini şi la picioare). Acest amănunt, cunoscut în lumea medicală, accentuează autenticitatea cronicii biblice (2S 21:20; 1Cr 20:6). Polidactilia este un fenomen genetic cunoscut.

Alţi refaimi vestiţi în cronicile biblice au fost Sappai sau Saf (2S 21:18; 1Cr 20:4) şi un altul numit probabil din eroare Işbi-Benob (2S 21:16). După HALOT, Işbi-benob ar trebui să se citească wayyēššəbu bə-Gob („şi s-au aşezat în Nob/Gob” (ori „s-au întors la Nob/Gob”), cu referire la David şi oamenii lui, ca ultimă propoziţie din 2S 21:15. În acest caz, numele uriaşului este necunoscut, fiind pierdut la copiere.  

După cum observăm din Scriptură, această descreştere în dimensiuni a omenirii nu pare să fi fost uniformă în toate populaţiile, întrucât pe vremea cuceririi Canaanului şi chiar după aceea, au existat seminţii de uriaşi, care erau folosiţi ca adevărate maşini de război. Probabil trebuie să facem distincţie între aceşti uriaşi şi fenomenul gigantismului cunoscut astăzi, numit şi hipersomie sau somatomegalie, asociat cu diverse boli ale sistemelor circulator şi osos.  

Descreşterea în înălţime şi longevitate care a avut loc în primul mileniu după Potop, potrivit cronologiei biblice, ar putea explicată şi prin intervenţia unui fenomen genetic degenerativ, cum ar fi „sindromul de progerie” (sindromul Hutchinson-Gilford), care se manifestă sub forma unei îmbătrâniri rapide, premature a organismului. Până la vârsta de 12-20 de ani, copilul cu progerie trece prin toate fazele de dezvoltare, până la îmbătrânire reală şi moarte. O boală asemănătoare este sindromul Werner, în care maturizarea rapidă începe odată cu pubertatea, iar la 40 de ani, individul are toate simptomele unui om îmbătrânit definitiv. 

În descrierea Noului Ierusalim, Ioan foloseşte o expresie ciudată în Ap 21:17: μέτρον ἀνθρώπου, ὅ ἐστιν ἀγγέλου („măsură de om, adică de înger”). Pentru că exprimarea este stranie, traducătorii au încercat să-i dea sens, improvizând: „căci cu măsura oamenilor măsura îngerul” (CNS), sau: „pe care o folosea îngerul” (NIV), sau  eliminând coplet referirea la înger (NJB), etc. Este interesant însă că termenul măsură (metron) din Apocalipsa 21 se referă la o „trestie de aur” pe care o folosea îngerul (Ap 21:15). Iar această măsură grecească de lungime, numită kalamos (trestie), era de 10 picioare, un picior fiind de 0,30 m. 

Dacă măsurile antice, inclusiv greceşti, erau împrumutate din dimensiunile naturale ale corpului (deget, palmă, picior, cot), iar cotul este deja folosit în acelaşi verset, este posibil ca autorul să sugereze că măsura îngerului, trestia de aur, ar fi măsura standard a oamenilor şi îngerilor.

Mai important şi mai sigur este că măsurătoarea are în Apocalipsă şi un uz simbolic (Ap 11:1-2), o descriere a judecăţii celor care se închină lui Dumnezeu, care sunt măsuraţi cu o „trestie” asemănătoare unui toiag de domnie (sceptru). Există o statură a maturităţii spirituale care trebuie atinsă (Ef 4:13).