|
Poetică -
Poetica
|
Cărţile poetice ale Bibliei
 Răsfoind traducerile obişnuite ale Bibliei, cititorul obişnuit va face cu greu distincţia între poezia şi proza biblică. Confuzia se datorează în primul rând formei grafice.
După anul 1500, în era Reformei, a apărut obiceiul de a secţiona textul sacru în versete numerotate, care au căpătat cu timpul aspect de paragraf. În ciuda utilităţii acestei numerotări de referinţă (adesea stângace, dar care nu mai poate fi şi nu trebuie îndreptată), versetele, ca formă grafică, sunt derutante, deoarece şterg diferenţele dintre poezie şi proză, sparg stanţele şi paragrafele în bucăţi care nu au semnificaţie literară şi fragmentează logica discursului, uneori până la dispariţie. Vezi Wikipedia (www.wikipedia.org): Bible, Robert Estienne.
Cu toate acestea, mulţi credincioşi ştiu, sau cel puţin bănuiesc că unele cărţi ale Primului Testament sunt poetice. Însă pentru cei mai mulţi poate fi o surpriză să afle că, mult mai multe cărţi biblice sunt poetice.
Pe lângă scripturile clasificate ca atare, începând cu Psaltirea în Biblia Ebraică (Psalmii, Iov, Proverbele, Cântarea cântărilor, Eclesiastul, Plângerile). cea mai mare parte din Profeţi sunt în realitate colecţii de poeme-oracole, alternate cu proză poetică, ori chiar cu proză propriu-zisă. (De fapt, Iov conţine şi capitole în proză, de exemplu, prologul şi epilogul cărţii, iar în Eclesiast, poezia alternează cu proza poetică.
Isaia este 90 % poezie (excepţie fac unele părţi din capitolele 6-7, capitolele 36-39 în întregime şi alte mici fragmente). În Ieremia, poezia şi proza alternează frecvent, având mai multe fragmente şi capitole în proză. Însă aproximativ jumătate din carte este poetică. Ezechiel este mai sărac în poezie, având doar câteva capitole şi fragmente în versuri (cap. 7, jumătate din cap. 17, cap. 19, mare parte din cap. 21 şi părţi din cap. 27, 29, 31, 32 etc). Daniel este scris în proză, dar multe fragmente sunt poetice, în special rugăciunile, doxologiile şi unele oracole profetice (părţi din capitolele 7, 8, 9).
Osea este în întregime poezie, cu fragmentul 3:1-5 în proză. Ioel este numai poezie. Amos este, de asemenea, poezie, întreruptă de scurte fragmente de proză, dintre care capitolul 7 este cel mai extins. Obadia este un poem-oracol, Iona este proză, dar conţine şi un poem (rugăciunea profetului: 2:3-10). Mica, Naum, Habacuc, Ţefania sunt în exclusivitate poezie. În Hagai şi Zaharia, proza alternează cu poezia, iar Maleahi este numai poezie. În general însă, profeţii au practicat o poezie cu un metru ceva mai liber.
Dar şi cărţile narative, legislative şi epistolare ale Bibliei conţin poeme. Toate binecuvântările, blestemele, cântecele şi proverbele sunt versuri. Ex 15 şi Dt 32-33 sunt poeme frumoase ale Mariei şi ale lui Moise; în Num 23-24 avem poemele profetice ale lui Balaam; Jud 5 conţine Cântarea Deborei; Jud 9:7-15 este Pilda lui Iotam în versuri; 1Sam 2:1-10 este Cântarea Anei; 2Sam 1:17-27 este Cântarea Arcului; 2Sam 21 este un imn triumfal al lui David; 2 Sam 23:1-7 este ultimul cântec al lui David; 2Rg 19:21-28 este un poem-oracol al lui Isaia.
În Noul Testament, Mt 5:3-12 redă parte din cuvântarea lui Iisus sub forma unui poem (al „fericirilor"); Mt 6:9-13 este Rugăciunea Domnească, de asemenea în formă poetică. Luca 1 este plin de poeme: v. 13-17 conţine anunţul îngerului pentru Zaharia; v. 28-33 este salutul angelic Ave Maria (Buna Vestire); v. 46-55 este Cântarea Mariei; v. 68-79 este Cântarea lui Zaharia.
Există fragmente poetice şi în epistole, în special în cele pauline (Rom 11:33-36; 1 Cor 8:6; 1Cor 13; Fil 2:5-11; Col 1:15-20; 1Tes 5:16-22; 1Tim 2:5-6; 3:16; 6:6-8; 11-12; 15-16;). Petru de asemenea îşi împodobeşte epistolele cu versuri (1Pt 1:18-21; 2:21-25; 3:18-19). Nici Ioan nu poate evita poezia (In 1:1-18; 1In 4:7-10). Apocalipsa lui conţine multe fragmente poetice (Ap 1:7; 4:8.11; 5:9-10.12.13; 7:10.12.14-17; 11:15-15.17-18; 12:10-12; 13:10; 14:7-13; 15:3-4; 16: 5-7; 18:2-8.10.14.16.19-24; 19: 1-8; 21:3-4). Stilul lui din Evanghelie şi din epistole, chiar în proză fiind, este adesea vecin cu poezia. În aceeaşi situaţie este Raportul Creaţiei din Gen 1:1--2:2. Nu întâmplător, unii îl numesc poemul creaţiei. Este un gen de proză poetică. Pe lângă acestea, Noul Testament conţine foarte multe citate poetice din Vechiul Testament.
Nu doar scrierile canonice conţin poezie. Multe părţi din aşa-numitele apocrife ale Vechiului Testament, precum şi unele scrieri extrabiblice de la Qumran sunt poetice.
Rolul poeziei biblice
Dacă ţinem seama de amploarea prezenţei poetice în Biblie, putem spune că aproape jumătate din textul ei este poezie. Acest fapt mărturiseşte în favoarea dorinţei autorilor de a fi populari, de a-şi face limbajul cât mai plăcut, şi mai ales memorabil. Acesta din urmă era un aspect deosebit de important într-o vreme în care oralitatea avea un rol dominant în creaţia literară şi în transmiterea ei.
Poezia se memorizează mai uşor, iar pentru a fi şi mai bine fixată, creaţia poetică se îmbina adesea cu muzica. Unele poeme erau scrise în mod special ca text pentru muzică, aşa cum este cazul psalmilor. Muzica avea nu numai rolul de a da o strălucire sărbătorească versului, ci şi de a face memorabil Cuvântul.
Nu puţine dintre poemele biblice au fost scrise ca acrostihuri, urmând ordinea celor 22 litere ale alfabetului ebraic, pentru a putea fixa mai uşor versurile în memoria poporului (Ps 9-10; 25; 34; 37; 111; 112; 119; 145; Pr 31:10-31; Pl 1-4; Na 1). Iar modelul acesta a fost urmat şi de scriitorii postbiblici (e. g. Ben Sira 51: 13-30). Acrostihul se regăseşte de asemenea la babilonieni, samariteni, sirieni şi arabi.
Traducerea poeziei biblice
Poezia biblică a fost tradusă în general ca proză. Traducerea s-a făcut, de regulă, nu de către poeţi şi lingvişti, ci de către teologi care nu întotdeauna sunt destul de „pedepsiţi în limbă”, fie că este vorba de expertiza ştiinţifică în limbile biblice, fie despre harul poetic în limba maternă. (Expresia „pedepsiţi în limbă” provine din prefaţa Bibliei lui Şerban, şi însemna, în limba română a acelor vremuri, „şcoliţi în domeniul limbilor"). Ambele problematici ale traducerii (fidelitatea faţă de textul sacru şi fidelitatea faţă de principiile esteticii literare ale limbii în care se traduce) sunt adesea viciate de abordări literaliste, destul de superstiţioase, care provin dintr-o înţelegere îngustă a teologiei inspiraţiei biblice, a naturii comunicării şi a rolului esteticii literare.
Ideea versificării psalmilor a apărut odată cu protestantismul. Poetul Clément Marot, foarte popular la vremea sa, a şi fost condamnat de autorităţile sorbonarde imediat după ce şi-a publicat psaltirea versificată (1542), o operă care avea să devină destul de influentă în favoarea Reformei în Franţa catolică şi care avea să fie continuată de cărturarul Theodore de B (1551; cf. Wikipedia: Clement Marot, Theodore Beza. Vezi şi Les Pseavmes De David, Mis en rime Françoise, Par Clement Marot, Et Theodore De Beze. Paris & Charenton, A. Cellier 1664). Umanistul Jan Kochanowski, primul poet polonez, a publicat de asemenea o Psaltire versificată (1579).
În cultura românească, versificarea Psaltirii s-a realizat mai întâi prin ambiţia cărturarului Dosoftei, mitropolit al Moldovei (1673), considerat de unii ca primul nostru poet naţional (După Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673. Ediţie critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1974). Se prea poate ca stihuitorul moldav să fi făcut impresie mare la vremea sa. Şi nu-i putem judeca opera după criteriile limbii moderne. Dar putem fi de acord că versul lui Dosoftei nu ne prea încântă astăzi, dimpotrivă adesea ne inspiră plictis, ilaritate sau chiar neplăcere, chiar dacă cititorul „pedepsit” în istoria limbii române va recunoaşte adesea o dulceaţă arhaică, pe care cei preocupaţi cu scrierile vechi o savurează în mod sincer.
"Psaltirea în versuri este o carte românească, una dintre cele mai frumoase din toate timpurile. Traduşi ad litteram, psalmii au acea notă străină, neconvingătoare, pe care o întâlnim în orice ediţie de obşte a Bibliei. Dar Dosoftei a recreat, a versificat româneşte. A depăşit cadrul obiectivului, exprimându-se pe sine şi lumea sa, în termeni de inegalabilă măiestrie." ( S. L. Mureşan, „Peste trei secole de psalmodiere în glasul tânguios al lui Dosoftei - II", eseu. Universitatea Hyperion, 2007)
Dar în ciuda tentativelor pioase de a proslăvi contribuţia lui Dosoftei ca fiind de o „inegalabilă măiestrie", superioară versului liber din traducerile obişnuite, eu cred dimpotrivă, că cel mai mare procent din farmecul Dosofteiului se datorează figurilor de stil ale autorilor ebraici originali, traduşi în greacă şi slavonă, apoi într-o limbă română a cărei expresivităţi se datorau caracterului popular, oral. Restul este exerciţiu de versificaţie, uneori izbutit, dar care nu depăşeşte poezia versului liber.
Psalmul 1
Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Şi cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a şedea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Şi-n legea lui ş-a petrece somnul,
De să va-nvăţa de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Şi va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Şi frunza sa încă nu-ş-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Şi de câte lucrează i-sporeşte,
Şi agonisita lui va creşte.
Iară voi, necuraţâi, ca pleava,
De sârg veţ cunoaşte-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veţ duce cum să duce pravul,
Şi cu grâul n-iţ cădea-n făţare,
Ce veţ fi suflaţ cu spulbărare.
Şi la giudeţ nu văs afla locul
Să vă sculaţ, ce-ţ pieri cu totul.
Nice păcătoşii din direapta
Vor fi cu direpţii să-ş ia plata,
Că celór direpţ Domnul le vede
Toată calea din scaun ce şede.
Şi calea păgânilor cea strâmbă
Va pieri, şi vor cădea-n grea scârbă.
Traduceri poetice biblice de un gust incomparabil mai rafinat în limba română, a săvârşit mai degrabă un alt mitropolit cărturar, contemporanul nostru Bartolomeu Valeriu Anania (care a publicat Cartea lui Iov 1996; Cântarea Cântărilor, 1998; Poezia Vechiului testament, 2000; Biblia sau Sfânta Scriptură, 2001). Deşi Psaltirea sa evită orice ritm poetic, alte cărţi biblice în traducerea domniei sale se ridică la o înaltă măiestrie a versului:
Fragment din Iov 23
2 „Eu ştiu că-a mea mustrare e chiar din mâna mea,
că mâna Lui apasă, grea, pe suspinul meu.
3 O, cine'n lumea asta m'ar învăţa să-L aflu
şi să ajung odată la un deznodământ?
4 Atunci mi-aş spune mie că este-o judecată
şi cu mustrări asupră-mi aş umple gura mea;
5 cuvintele le-aş paşte, pe care mi le-ar spune,
şi spusele Lui toate le-aş pipăi cu mintea.
6 Şi de-ar veni asupră-mi, El, cu putere multă,
cu una mai puţină nu mă va'nfricoşa;
7 din El e adevărul şi de la El mustrarea,
prin El mi'i judecata'n deznodământul ei.
8 Că eu dacă voi merge'n cea fost întâi, mă pierd;
iar ce va fi pe urmă, ce pot eu, biet, să ştiu ?
9 El dac-o ia la stânga şi vreau să-l prind, nu pot,
iar de S'a'ntors la dreapta, eu nici aici nu-L văd,
10 Dar El îmi ştie calea,
şi m'a ales ca focul o lamură de aur.
Fragment din Cântarea Cântărilor (4:1-3)
1 – Vezi tu, iubito, cât eşti de frumoasă?
Frumoasă-mi eşti
cu ochii tăi ca două porumbiţe
sub vălul tău de nuntă,
cu părul tău ca un ciopor de capre
mijind, şerpuitor, pe Galaad;
2 cu dinţii tăi, o turmă de oi albe
scăldate'n râu 'nainte de-a fi tunse,
avându-şi toate gemeni câte doi
şi fără rod nici una dintre ele;
3 buzele tale, roşu din fuior
şi graiul tău, frumos;
obrajii tăi, o rodie în două
sub vălul tău de nuntă.
Din Jelanie asupra căderii Tirului (Iez 27)
9 Bătrânii cufundaţi în cărţi
şi cei mai iscusiţi ai lor
ce se aflau în tine,
aceştia sfatul ţi-l făceau puternic.
Corăbiile mărilor cu toatele
şi cu vâslaşii lor
în slujba ta negustoreau
spre'ndepărtatele Apusuri.
........................................
[25b] plină erai şi grea de'ncărcătură
în inima mării.
26 În ape mari adusu-te-au vâslaşii;
vântul austru te-a sfărâmat
în inima mării.
.......................................
28 De glasul strigătului tău
cârmacii tăi vor fi cuprinşi de spaime.
29 Şi toţi vâslaşii şi năierii
s'or coborî de prin corăbii
şi toţi cârmacii de pe mare
se vor aşterne pe uscat.
30 Şi-asupră-ţi vor răcni cu glasul lor
şi cu amar vor da strigare;
Tentative recente de traducere poetică
Ca unul care m-am preocupat atât de poezie cât şi de filologia biblică, – fără pretenţia de a avea ultimul cuvânt, dar cu oarecare îndreptăţite ambiţii –, vă propun în final exemple de poezie biblică în traducerea mea proprie, în fiecare număr al revistei, la această rubrică.
Justificările critice şi lingvistice le vom lăsa pentru publicaţii cu caracter teologic. Aici suntem interesaţi cu precădere de forma poetică. Strategia mea de traducător în acest domeniu se întemeiază pe două principii fundamentale, care stau în permanentă tensiune:
1. Fidelitatea faţă de autorul ebraic. Spre deosebire de cei care folosesc ca text "original" vechea versiune greacă (LXX) sau Textul Masoretic ebraic, cred că o traducere serioasă ţine seama de critica textuală (comparaţia dintre versiunile antice existente, incluzând aici şi Manuscrisele de la Marea Moartă, Targumele şi Vulgata). Nu avem text original, ci numai versiuni surori care moştenesc, în calitate de cópii, textul original. De regulă, Textul Masoretic se dovedeşte a fi mai bine păstrat, dar uneori se întâmplă ca Septuaginta sau alte versiuni să păstreze forme mai corecte. În unele locuri, textul pare corupt în toate versiunile şi poate fi reconstituit critic cu minimă certitudine.
2. Poezia biblică merită o consideraţie mai bună decât traducerea literală. În ciuda părerii populare, traducerile literare nu oferă o mai mare siguranţă spirituală. Traducerea din orice limbă este, prin natura ei, destul de dinamică. Traducem ideea, după ce (şi dacă...) am înţeles-o; nu traducem cuvintele în ordinea originală, fără să le fi înţeles. Traducerea are în vedere şi specificul limbii ţintă, în cazul nostru limba română, şi nu este obligată să reproducă ticurile limbilor originale. În proză sau în poezie, traducerea trebuie să fie o operă literară de o valoare estetică respectabilă. În mod deosebit, turnarea gândului biblic în ritmuri şi rime clasice, necesită un dinamism suficient al traducerii, datorită constrângerilor prozodice. Cu toate acestea, am dorit ca dinamismul traducerii noastre să fie mai reţinut şi să nu desfiinţeze stilul şi figurile proprii ale autorului original.
Exemple numeroase se pot găsi în meniul Biblia Torna Fratre, în special la cărţile Psalmilor.
Poezia biblică, în centrul culturii Orientului Apropiat
Literatura biblică este unică doar prin mesajul ei dumnezeiesc, dar în ce priveşte forma şi gustul literar, Cuvântul divin a fost exprimat în cuvintele unei culturi omeneşti, cultura ebraică, în concertul culturilor vecine.
Poezia ebraică nu a apărut în vid. Ca formă literară, ea nu a căzut din cer, nici nu a fost inventată în mediul israelit. Scrierile Mesopotamiei, ale Canaanului, ale Egiptului, ale Arabiei şi din alte focare culturale învecinate, dovedesc forme poetice comune cu poezia biblică. Din punct de vedere lingvistic şi stilistic, însă, poezia ebraică este mai asemănătoare cu poezia ugarită.
Redăm în continuare exemple de poezie din ţările biblice. Cititorul va putea observa că forma poetică „păgână” era foarte „biblică”, ba chiar şi subiectul este adesea nevinovat. Imnurile idolatre erau nişte frumoşi psalmi, în care adesea se poate înlocui fără probleme numele zeilor străini cu acela al Dumnezeului Bibliei.
Poezia sumeriană (c. 2000 AC)
Din Imnul Templului Kesh
(cf. LaSor, op. cit. 118-119)
egenune egenune eta namtabe Înălţatul prinţ, înălţatul prinţ a ieşit din templu.
enlil egenune eta namtabe Enlil (domnul spirit), înălţatul prinţ a ieşit din templu.
egenune namlugalla eta namtabe Prinţul înălţat în împărăţie a ieşit din templu.
enlil kurkurra igi mini inilili Enlil şi-a ridicat ochii peste toate ţările.
enlilra kur niba munailili Ţara însăşi s-a ridicat înaintea lui Enlil.
anubdalimmu enlilra kirigin munasa Cele patru colţuri ale cerului s-au înverzit pentru Enlil ca o grădină
keš sagil munaningal Kesh şi-a ridicat capul înaintea lui.
keš kurkurra sagga ilbi Când Kesh şi-a ridicat capul între toate ţările,
enlille keš zami ammabbe Enlil din Kesh a vorbit laudele lui.
Poezia babiloniană (c. 1000 AC)
Exemplele de poezie semitică de mai jos sunt preluate din LaSor, W. S. (1980), "Samples of Early Semitic Poetry", in The Bible World, (ed. G. Rendsburg etc.), KTAV, New York, 99-120. Fragmentul babilonian reprezintă stanţa 26 dintr-un poem acrostih alfabetic alcătuit din 27 stanţe de câte 11 stihuri fiecare (op. cit. 104-105). Comparaţi cu forma de acrostih a Ps 119, iar în ce priveşte subiectul, Ps 14 etc.
Exemplul I Traducere
šarri qadmē narru bānū ’apatum Regele zeilor, Narru, creator al oamenilor,
šarhu zulummaru kāriç tittašina Măreţul Zulummar, care le-a săpat lutul,
šarratum patiqtašina šu’etu mami Şi regina care i-a plămădit, doamna Mami,
šarku ’ana ’awēluttu itguru dababa A dat oamenilor o vorbire înşelătoare,
sarrātu ū lā kīnatu išrukūšu santakku Minciuni şi nu adevăr le-au dat veşnică zestre.
šarhiš ša šarí idabbubū dumqišu Ei vorbesc cu gravitate despre binele unui bogat:
šarmi mešrū illakū idāšu "E un rege!" - zic ei - "are lângă el bogăţii !"
šarrāqiš ulammanū dunnamā ’awēlu Ca nişte hoţi îl tratează pe nenorocitul om;
šarkūš nullatum ikappudušu nērti Îl clevetesc şi uneltesc să-l ucidă,
sarriš kala lumnu šūhuzūšu ’aššu lā išū [...] Ca nişte nelegiuiţi îi fac rele, fiindcă nu are [...]
šarbabiš ušharammūšu kimā lāmi. Cu teroare îl fac bucăţi, îl sting ca pe o flacără.
Exemplul II
Prin mila ta, Doamne, fie ca lunile
să ne fie izvor de bucurie, şi anii, de desfătare;
să ne petreacă-n pace, Doamne:
Luna Nisan cu florile ei, Iyyar cu crinii,
Haziran cu snopii, Tammuz cu movile de grâne.
Fie ca Ab şi Illul s-aducă struguri purtaţi pe prăjini,
Fie ca cele două Taşritu să-şi răspundă cu strigături călcând teascul;
Cele două Kanun s-aducă odihnă, iar Shebat şi Adar, postul.
A ta fie lauda, Doamne!
(Denumirile lunilor babiloniene au fost împrumutate şi de evrei încă din exilul babilonic. A se observa şi alte asemănări cu cultura biblică: Ps 65:9-13; FA 14:16-17).
Poezia ugarită (c. 1400-1200 AC)
(de la Ugarit, o veche cetate nord-canaanită).
Traducere
Exemplul 1
thənē dabahīma šani’a ba‘lu Două jertfe urăşte Bá’al
thalātha rākibu ‘arapāti Şi chiar trei, Cel-ce-călăreşte-pe-nori:
dabaha bi’uthi Jertfa ruşinii,
wadabaha dannati Jertfa josniciei
wadabaha tidmamī ’amahāti Şi jertfa siluirii de tinere sclave.
(A se observa metafora Călăreţului norilor în Ps 68:5.34, şi rolul poetic al numerelor în Pr 30:15)
Exemplul 2
Pentru numele zeităţilor, click aici.
tišša’u gāha wataçíhu [Zeiţa Anat] şi-a ridicat glasul şi a strigat:
’ēk mağayā gapnu wa’ugāru "Cum de au venit Gapn şi Ugar ?
man ’ēbu yapi‘u liba‘la De ce se ridică vrăjmaşii împotriva lui Báal,
çarrātu lirākibi ‘arapāti Şi duşmanii împotriva Călăreţului Norilor ?
lā mahašti mōdūda ’ilī yamma Nu am nimicit eu pe Yam (marea), iubitul zeilor ?
lā kallīti nahara ’ilī rabbama Nu am secat eu pe Rabbam (ploaia), râul zeilor ?
lā ’ištabimu tannīna ’išbamannahu Nu am închis eu gurile Balaurului ?
mahašti bathana ‘aqallatāna Am nimicit Şarpele Răsucit,
šalyata dā šib’ati ra’ašīma Pe Şaliat cel cu şapte capete.
mahašti mōdūda ’ilīma ’āra Am nimicit pe ’Ār (lumina), iubitul zeilor,
çamatti ‘igla ’lī ‘atika Am adus la tăcere pe ‘Atik, viţelul zeilor,
mahašti kalbata ’ilīma ’iššata Am nimicit pe Işşat (foc), căţeaua zeilor,
kallīti batta ’ilī zabiba Am mistuit pe Zabib (flacără), fiica zeilor,
’imtahisu wa ’ītarithu harūça Voi lupta şi voi lua în stăpânire aurul,
tāridi ba‘la bimaryamī çapāni Alungândul-l pe Báal de pe înălţimile Ţafon (miazănoapte).
A se compara şi cu Ps 2:1-2; 74:13-14; Iov 26:13. Într-un alt poem ugaritic există şi expresia „şarpele fugar", cf. Is 27:1; Vezi şi Is 14:13; Nu 33:7, referitor la miază noapte (Ţafon).
Poezia egipteană
"Poezia este poate cea mai mare comoară uitată a Egiptului antic," a spus Richard Parkinson, un expert în poezia antică egipteană de la British Museum.
Fragment din Cartea Morţilor (c. 1600-1400 AC)
(După Sir E. A. Wallis Budge, Egyptian Language, Dover Pub., New York, 1966, pp. 226-230).
åneč hråu-ten neteru åpu Omagiu vouă, zeilor !
åu-å rech-kuå-ten Eu însumi vă cunosc
reχ-kuå ren-ten Şi numele vi-l ştiu.
enen χer-å en śat-ten Nu m-azvârliţi în cuţitele voastre,
enen sār-ten bån-å en neter Păcatul nu-mi aduceţi înaintea
pen enti then em χet-f Acestui Zeu pe care-l secundaţi,
enen iutu sep-å her-ten Şi să nu-mi vină clipa-n faţa voastră.
čeç-ten maāt er-å Să spuneţi adevărul despre mine,
embah ā Neb-er-čer Sub mâinile lui Neb-er-čer,
her entet åri-nå maāt em Ta-merå C-am făptuit dreptate în Egipt,
en śen-å neter N-am blestemat pe Zeu.
en iu sep-å Nu mi-a venit clipa !
åneč hråu-ten neteru åm Omagiu vouă, zei ce locuiţi
useχt-then ent maāti În încăperea voastră de dreptate,
ati qer em χat-sen Fără vreun rău în trupurile lor,
ānχiu em maāt em Ǻnnu Ce locuiţi în adevăr, în On (Heliopolis),
sāmiu em haut-sen Ce măruntaiele le consumaţi,
em bah Heru åm åten-f Înaintea lui Horus în discul său,
nehem-ten-uå mā Baabi, Izbăviţi-mă de Baabi,
ānχ em beseku seru Care trăieşte din măruntaiele prinţilor,
hru pui en åpt āat mā-ten În acea zi a marii voastre judecăţi.
í-kuå χer-ten enen åsfet-å Naintea voastră am venit ! Nu am făcut greşeli,
enen χebent-å en çu-å Păcate n-am făcut şi nici un rău.
enen meterw-å, N-am dat nici mărturie mincinoasă,
enen åri-nå χet eref Să nu mi se mai facă, deci, nimic !
anχ-å em māat Trăiesc întru dreptate,
sām-å em maāt åb-å Şi inima-mi hrănesc cu adevăr.
åu åri-nå čeçet ret Am făptuit ceea ce omului se cere,
hereret neteru her-s De care zeii sunt satisfăcuţi.
åu se-hetep-nuå neter em mert-f Am împăcat pe Zeu făcându-i voia:
åu erçā-nå tau en heqet mu en åbi Flămânzilor dat pâine, setoşilor dat apă,
hebs en haiu māχen åui Veşminte celor goi şi barcă naufragiaţilor.
åu åri-nå neter-hetepu en neteru Adus-am jertfe zeilor
perχeru en χu Şi duhurilor daruri de mâncare
nehem-ten-uå år ten χu uå år ten Izbăviţi-mă, dar ! Ocrotiţi-mă, deci !
enen små-ten erå em bah neter āa Nu mă învinuiţi înaintea Marelui Zeu!
Poezia arabă (c. 630 AD)
După LaSor (op. cit.), pp. 116-117.
Din Coran, Sura 1 Traducere
bismi-llāhi-rrahmāni-rrahīmi În numele lui D-zeu (Allah) Cel milostiv şi-ndurător:
’alhamdu lillāhi -rabbi -l‘ālamūna Laudă lui Allah, Domnul lumilor,
- rrahmāni -rrahīmi Milostivul şi Îndurătorul,
māliki yawmi -ddīni Împăratul din Ziua Judecăţii !
’iyyāka na‘budu Pe Tine de slujim,
wa’iyyāka nasta‘inu Pe Tine Te implorăm,
’ihdina -ççirāta -lmustaqīma Călăuzeşte-ne pe calea dreaptă,
çirāta -lladīna ’an‘amta ‘alayhim Pe calea celor care-ţi sunt pe plac,
ğayri -lmağdzūbi ‘alayhim Şi nu a celor pe care eşti mâniat,
walā -dzdzallīna Şi nu pe a rătăciţilor.
Poezia ebraică
Din Cântarea Mării (c. 1400 AC)
(Exodul 15)
’ašira liyahwê Cânta-voi lui Iahwé
kī gā’ō gā’ā Căci S-a arătat superb,
sûs warōkibō Cal şi călăreţ
rāmā bahayyām A năpustit în mare.
‘uzzī wazimrat yah Putere şi tărie-mi este Iah
wayihī-lī līšū‘ā El mi-a fost izbăvirea.
zê ’īlī wa’ănawīhu Acesta-i Dumnezeul meu pe care-l voi lăuda,
’ĭlohē ’ābī wa’ăromimínhu Divinatea tatălui meu pe care o voi înălţa.
yahwê ’īš milhāmā Iahwé este un om de război,
yahwê šimō Iahwé este Numele Lui.
De la Qumran (200 AC – 70 AD)
(După Qumran Sectarian Manuscripts, in BibleWorks 7 for Windows. 1QS Rule of the Community 11:15-18. LaSor (op. cit. pp. 114) arată că poezia ebraică de la Qumran este inferioară celei biblice. Din observaţiile mele, poezia qumraniană este într-adevăr, o încercare de imitaţie a limbajului Psalmilor.
Traducere
båruk attå ēlī happōtéah lədē‘å lēb ‘abdêkå Binecuvântat fii D-zeul meu, ce deschizi inima robului Tău spre cunoaştere !
håkēn bəçédeq kol ma‘ăśåw Aşează-i toate faptele întru dreptate,
wəhåqēm ləbēn ămåtêkå Şi ridică pe fiul roabei Tale,
ka'ăšer råçītå libəhirē ådåm După cum ai binevoit pentru oamenii aleşi,
ləhityaççēb ləphånēkå lå ‘åd Ca să stea înaintea Ta pe vecie.
kī mibbal‘ådēkå lō thattom dårek Căci fără Tine calea nu-i desăvârşită,
ubəlī rəçonəkå lō yē‘åśê kōl Fără bunăvoinţa Ta nu se face nimic.
attå horētå kol dē‘å Tu m-ai învăţat orice cunoaştere
wəkol hannihyå birəçonəkå håyå Şi tot ce s-a făcut a fost cu voia Ta.
1. Prozodia ebraică
Florin Lăiu, MTh
Lect. univ. (teologie biblică), drd. (limbi semitice).
În ciuda unor aparenţe, poezia antică, în special cea biblică, practica versul liber („alb”), fără rimă. Totuşi, ea nu se confunda cu proza. Calitatea poetică îi era dată de alte mijloace, cum ar fi: repetiţia, paralelismul ideatic al versurilor, folosirea unui limbaj special (e.g. arhaisme), numărul cuvintelor sau al accentelor dintr-un vers, figurile de stil, structuri chiastice (simetrice) în versuri sau în întreaga poezie.
Uneori, cititorul se poate întreba pe drept cuvânt, dacă un anumit text biblic este poezie sau proză. Dar conţinutul şi limbajul sunt un indiciu important. Un imn de laudă, o binecuvântare, un blestem, un bocet, o profeţie, o fabulă, un proverb, o meditaţie filozofică, o rugăciune, un sfat al înţeleptului, etc., acestea sunt scrise, de regulă, în versuri.
La extrema cealaltă există şi unii care consideră că, de vreme ce nu avem o metrică fixă în Biblie, nu ar exista, de fapt, poezie biblică, ci doar o proză mai exaltată (J.L. Kugel (1981), The Idea of Biblical Poetry: Parallelism and its History, New York: Yale University Press). Într-adevăr, metrica poeziei ebraice nu este foarte regulată. Tinde către o anumită regularitate, dar părerile specialiştilor sunt împărţite. De fapt, citirea actuală a ebraicei biblice este convenţională. Se citeşte aproximativ după indicaţiile tradiţionale ale masoreţilor, fixate în scris pe la anii 500 e.n., după aproape un mileniu de la naşterea Bibliei.
Acest vers biblic imperfect, de factură populară, în ce priveşte forma, este explicabil pentru o vreme în care poezia era o creaţie spontană, ocazională. Nu se compunea pe hârtie, cu corecturi şi finisări, ci se compunea în memorie şi se reda din memorie. Iar atunci când se fixa în scris, se scria pe materiale relativ scumpe, la nivelul estetic acceptat de gustul contemporanilor. Preocuparea autorilor era pentru mesaj mai întâi, apoi pentru o exprimare care era gustată în mediul cultural al Orientului Apropiat. Nu exista preocupare pentru originalitatea figurilor de stil.
Incursiune în istoria rimei.
Nu vom intra în detalii despre istoria rimei, dar sunt necesare informaţii atât cât să înţelegem că existenţa poeziei nu depinde în mod necesar de rimă. Această modă a rimei a devenit aproape obligatorie pentru poezie, destul de târziu, în Europa de după 1200. Se pare că cea mai veche poezie rimată cunoscută este poemul Shi Jing (China), contemporan cu Solomon, dar moda aceasta a rămas multă vreme necunoscută Orientului Apropiat.
Arabii au dezvoltat poezia rimată, cel puţin din perioada islamică, iar Europa a preluat acest gust de la arabi. Au existat însă şi unele preocupări indigene pentru aliteraţie şi asonanţă. Astfel poezia celtică (irlandeză) şi poezia evreilor medievali a influenţat de asemenea gustul pentru rime şi asonanţe. O poartă de intrare a poeziei rimate în Europa a fost şcoala siciliană, iar Dante şi Petrarca, odată cu răspândirea umanismului, au influenţat definitiv Europa în adoptarea rimei.
Românul se crede poet dintotdeauna, dar realitatea este că chiar şi cele mai convingătoare versuri „populare” ale Mioriţei sunt atestate foarte târziu. Poezia a apărut la noi mai întâi în slavonă, începând cu epigrama lui Udrişte Năsturel din Molitvenicul slav (1635), iar primul „poet” de limbă română a fost mitropolitul Varlaam (1643), care a compus versuri rimate, dar fără ritm şi lipsite de orice har poetic. Un pas mai departe, adoptându-se şi ritmul, s-a făcut abia odată cu Văcăreştii, de la sfârşitul secolului 18, după ce boierimea noastră începuse să descopere cultura occidentală.
Din nefericire însă, gustul lăutăresc, popular a predominat, şi cele mai multe versuri din acea perioadă sunt prozaice, insipide şi moftangioase, într-un timp în care poezia europeană strălucea şi dăduse deja valori perene. Primii poeţi români, care pot fi citiţi cu plăcere, sunt romanticii secolului 19.
Apariţia poeziei rimate nu a înlăturat însă niciodată practica versului liber în poezia europeană sau în cea universală. Odată cu secolul 20, maniera versului liber a fost reluată cu succes de marii poeţi moderni ai literaturii universale. Şi este un fapt interesant, că precursorul acestui curent „nou”, americanul Walt Whitman (1860), s-a eliberat de versul clasic sub influenţa poeziei biblice (cf. Wikipedia: Free verse; Walt Witman).
Exemple de vers liber ebraic
Poemul-oracol Isaia 35 (c. 700 AC) Traducere
yasusû madbār wa-ţiyyā Să se veselească deşertul şi stepa,
wat-tagīl ‘arabā wat-tiprahh Să se bucure pustia şi să-nflorească,
ka-hhbaţţalt parôhh tiprahh Să se umple de tot cu asfodele,
wat-tagīl ‘af gīlāt wa-rannīn Să se bucure cântând de veselie;
[ki] kabôd hal-Libanôn nittan-láh Căci i s-a dat gloria Libanului,
hadar hak-Karmīl wa-haš-Šarôn Splendoarea Karmelului şi a Şaronului;
himmā yir’û kabod Yáhu Acestea vor vedea Slava lui Iah,
hadar ’ilōhênû Splendoarea Dumnezeului nostru.
hhazzīqû yadáym rāfôt Susţineţi mâinile slăbite,
wa-birkáym kōšilôt ‘ammīţû Întăriţi genunchii care scapătă.
’imrû la-nimharê-lībb Spuneţi celor cu inima în panică:
hhizqû ’al tīrā’û „Fiţi tari, nu vă temeţi !
hinnīh ’ilōhêkim Iată, Dumnezeul vostru.
nāqām yābô’ Va veni răzbunarea,
gamûl ’ilōhīm O răsplată a lui Dumnezeu.
hû’ yābô’ wa-yša‘kim El Însuşi va veni să vă salveze.”
’āz tippaqáhhna ‘ênê ‘iwwirīm Atunci se vor lumina ochii orbilor
wa’uznê hhirišīm tippatáhhna Şi se vor deschide urechile surzilor.
’āz yadallīg ka-ha’ayyāl pissīhh Atunci şchiopul va sări ca un cerb
wat-taron lašôn ’illīm Şi limba mutului va cânta cu exuberanţă.
kī nibqa‘û ba-ham-madbār máym Da, vor izbucni ape în deşert
wa-nahhalīm ba-ha‘-‘arabā Şi torente în pustie.
wa-hayā haš-šārāb la-’agām Nisipul fierbinte se va face piscină,
wa-ţimmā’ôn lamabbû‘ê máym Şi pământul însetat, bulboane de apă.
ba-nawē tannīm ribţā Iar locul unde se tolănesc şacalii,
hhāţīr la-qānê wa-gum’ Va fi ocol de trestii şi papirus.
wahayā šām maslûl τahûr Va fi acolo un drum larg, curat
wa-dark haq-qudš yiqqārē’ lāh Care se va numi Calea Sacră.
lô’ ya‘abrennû τāmē’ Nimic impur nu va călca pe ea,
wa ha’-’awīl muhallīk ba-darkô Iar prostul va merge pe propria cale.
lô’ yihyê šām ’aryī Nu va fi acolo nici un leu,
wa-parīţ hhayyôt bal-ya‘lenna Şi nu o va bântui fiara fiarelor.
šām yahālkû ga’ûlīm Pe ea se vor duce mântuiţii,
wa-fadûyê Yahwê yašubûn Şi răscumpăraţii lui Iahwé se vor întoarce.
wa-bā’û Ţiyyôn ba-rinnā Ei vor intra în Sion cântând veseli,
wa-śimhhat ‘ôlām ‘al ro’šām Cu bucurie veşnică pe capul lor.
śāśôn wa-śimhhā yaśśīgû Bucuria şi veselia îi vor apuca,
wa-nāsû yāgôn wa-’nāhhā Iar truda şi oftatul vor fugi.
|
|
Poetică -
Poetica
|
Mic tratat neconvenţional de poetică, pentru uzul delfinului
Florin Lăiu
Dedicaţie: Lucruri ca acestea, dragă prinţe, numai deştepţii le citesc şi le învaţă. Ceilalţi – moluştele, rechinii şi balenuţele – cred că le ştiu. Sau, mai simplu, nu au nevoie de ele. Probabil şi tu ai gândit că ştii ce este, de pildă, poezia. Dar după ce mă vei asculta cu răbdare de înţelept, vei descoperi treptat lumea plină de vrajă a poeziei.
Poezia ca aventură
Experţii nu s-au pus de acord asupra definiţiei poeziei. Există tot felul de aproximări interesante. Dar ori ce s-ar spune, ea trebuie să fie o artă a cuvântului diferită de celelalte, mai ludică şi mai concentrată, ca o sărbătoare printre zilele de lucru, ca o mireasă printre bunele gospodine.
Definiţiile, chiar când sunt recunoscute ca exacte, nu ne ajută prea mult. În viaţă învăţăm realităţile din exemple, care fac parte din experienţă –întâmplătoare sau dirijată. Dacă ai un maestru care a trecut înaintea ta prin astfel de experienţe, ai avantajul unei învăţări mai concentrate, cu economie de timp şi cu o anumită direcţie. Chiar dacă experienţa maestrului este imperfectă, aşa cum se întâmplă cu toţi maeştrii adevăraţi, ea este un ajutor indispensabil. Dincolo de aceasta, dibuirile tale proprii te vor învăţa să mergi mai departe. Dar şcoala e şcoală, nu poţi sări peste ea fără să se cunoască.
La zece ani credeam că poezia este o treabă simplă: un grup de rânduri mai scurte, numite versuri, cu o minimă potriveală de ritm şi de rimă, în special dacă vrei s-o pui pe muzică. Nu aveam nici o îndoială că aş putea face aşa ceva oricând aş dori, cum făcea şi tata când dorea. Ce-i drept însă, timp de mulţi ani nu am fost apucat de muză, pentru că pe atunci eram mai ocupat cu, şi mai fascinat de arc şi de arcuş. Ceea ce este mai grav, n-am scris poezii nici chiar când m-am îndrăgostit întâia oară, cândva printr- a cincea sau a şasea, ca orice băieţel prostuţ şi nevinovat. O treabă bună a fost că în oraşul copilăriei mele, la Huşi, l-am avut ca profesor pe regretatul Ion Alexandru Angheluş, care m-a învăţat să iubesc limba română, începând cu gramatica.
Destul de târziu, după ce am împlinit 16 ani – tot îndrăgostit, dar motivat mai degrabă de Eminescu decât de dragoste – am scris prima mea poezie. Era un pastel de iarnă, clasic şi cuminţel, cu patru catrene lungi şi cu o desăvârşită tehnică a versului. Nu degeaba citisem pe Eminescu. De asemenea, studiul de mai mulţi ani al muzicii îmi fusese de ajutor în formarea gustului pentru ritm şi eufonie.
Am prezentat imediat poezia profesoarei de limbă română, o adevărată doamnă, Suzana Perşa, din Bacău. Urmarea a fost că am primit pe loc un zece, care mi-a prins atât de bine. Doamna era pe cât de amabilă, pe atât de exigentă; şi, pentru că nu reuşisem să citesc literatura obligatorie – nişte romane care mă plictiseau, dar mai ales nu aveam timp pentru ele, în preocuparea mea pentru vioară – mă cadorisise cu două note de trei. Astfel, poezia, nu numai că mi-a salvat situaţia, dar a devenit o nouă posibilitate de a supravieţui. Şi nu-mi lua mult timp.
Jocul acesta începea să-mi placă. Pe la Adunare auzeam eu un fel de poezii, şi unele chiar mă impresionaseră. Reţinusem versuri din ele şi mai ştiu şi acum prima poezie pe care o învăţasem ca preşcolar. Şi astăzi este înconjurată de o atmosferă aparte în mintea mea, fiindcă are un subiect spiritual, şi în special pentru simplul fapt că mama mi-a pus-o în gură. Pot să vă asigur însă că nu are nici cea mai mică legătură cu adevărata poezie.
A doua poezioară pe care am învăţat-o pentru Adunare pe când eram la şcoala primară era un fel de fabulă moralistă. Nu mai reţin nimic din ea decât subiectul. Putea fi la fel de bine şi povestită. În ce priveşte autorii, nu mă întreba, nu eram curios pe atunci. Nici astăzi nu este primul lucru care mă interesează la o poezie.
Am mai învăţat eu ceva poezii şi pe la şcoală, cu oarecare reticenţă faţă de cele care proslăveau „Partidul", o reticenţă care s-a extins apoi şi la cele mai nevinovate. Aveam un fel de dezinteres pe care adulţii îl numesc lene. Admiram fetele care memorau poezii lungi, dar pe mine această îndeletnicire nu mă atrăgea, nici când se numea datorie şcolară. Noroc că învăţam din clasă tot ce era mai important, fiindcă nu-mi amintesc să fi învăţat vreodată acasă. Acasă doar îmi scriam lecţiile, scârţâiam vioara şi, dacă mai rămânea ceva timp, mă jucam. Dar mă menţineam pe locul doi sau trei
Revin la subiect, dragă prinţe. Cum îţi spuneam, în liceu am început să scriu versuri, împins de Eminescu şi de unele nevoi mai prozaice. Tot în liceu, la Bacău, m-am întâlnit cu alte valori ale marii poezii. Un domn profesor pe nume Roşu, care ne-a predat doar câteva săptămâni, ne-a învăţat să apreciem imaginile poetice, metafora, şi ne-a deschis apetitul pentru poezia lui Lucian Blaga şi a lui Arghezi, marii noştri poeţi moderni. Până atunci citisem mai ales Eminescu, Bacovia, Topârceanu şi pe alţi clasici ai versului. Eram ameţit de muzicalitatea şi sensibilitatea lor. Când pentru prima dată am citit într-o revistă literară poezie modernă, scrisă în vers alb, am râs copios, fiindcă, în superficialitatea mea literară, nu găseam nici o noimă în cuvintele poetului.
Dar râsul acesta de băiat prostuţ nu avea să dureze mult. Doi colegi mai mari, Adrian Mandel şi Sorin Preda (nepotul faimosului romancier), un violonist şi un violoncelist, m-au introdus la şedinţele cenaclului Ateneu, unde în verbul inteligent şi spumos al atelierul critic şi în publicaţii, am descoperit pe Radu Cârneci, pe Ovidiu Genaru, farmecul poeziei de avangardă şi al versului liber. Nu e înţelept să te mulţumeşte cu aplauzele celor neinstruiţi. Perdaful pe care ţi-l face un amic sau un anonim într-un atelier literar este mult mai educativ.
Descoperind poezia modernă, pe care am învăţat s-o gust, s-o înţeleg şi s-o iubesc, după lectura câtorva volume mici de versuri (colecţia Cele mai frumoase poezii), am rămas până astăzi ataşat de Stéphane Mallarmé, Rainer Maria Rilke, Eugenio Montale, Paul Eluard, René Char, Kostas Varnalis şi mulţi alţii. Am continuat să scriu în vers clasic, pentru nevoile comunităţii confesionale, în special pentru că aşa se dorea, dar şi pentru că eram în elementul meu. Am admirat însă atât de mult forţa de expresie a modernilor, încât şi modeştii mei „psalmi” clasicizanţi au început să capete unele imagini şi expresii mai îndrăzneţe.
În vremea aceea am descoperit pe poeţii adventişti români ai acelei generaţii: Benone Burtescu, Cornel Greissing, Lidia Popa şi alţii, influenţaţi şi ei de versul modern. Devenisem deja un bard popular în adventismul românesc, doar prin două-trei poezii care făcuseră înconjurul ţării. Până şi tovarăşii cu ochi albaştri erau în cunoştinţă de versurile mele dactilografiate.
Voiam să-ţi spun, prinţe, că, prin intermediul poeziei moderne am descoperit ce este cu adevărat poezia din poezii. Nu am ajuns la capătul drumului – nu mi-am propus un capăt. Şi nu mă consider un om prea realizat, nici ca producător, nici în calitate de consumator de artă, ca să folosesc cuvinte nepoetice. După 2-3 volume de poezie publicate, plus câteva poezii împrăştiate prin oarecare reviste uitate de lume, şi după mulţi ani petrecuţi cu vioara în gât, nu sunt nici poet adevărat nici volonist adevărat (doar poezia am condus-o puţin dincolo de lăutărie). Dar cel mai bun lucru pe care mi l-au dat aceste îndeletniciri este că m-au învăţat să gust frumuseţea adevărată, să gust creaţia altora.
Asta voiam să-ţi spun prinţe. Indiferent dacă vei scrie vreodată poezie – şi la o anumită vârstă toată lumea o face – nu-ţi poţi interzice plăcerea de a te bucura de marea poezie universală sau românească. Până la urmă, ce altceva este viaţa, decât o seamă de ocazii de bucurie, între care şi aceea de a citi mereu puţină poezie de album, sau din reviste literare, ca să-ţi îmbogăţeşti viaţa cu frumuseţile pe care le-a turnat Dumnezeu în lume.
Păcatul artei
O bunicuţă americană scria în 1893: God has permitted a flood of light to be poured upon the world, in both science and art (Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să se verse asupra lumii, atât în ştiinţă, cât şi în artă). Nu ştiu ce părere ar avea bunicuţele de astăzi despre luminile din hăţişurile artei, dar ca să nu blamez pe alţii, trebuie să-ţi mărturisesc că şi pe mine m-a apucat într-o zi febra iconoclastă.
Tocmai mă pocăisem (aşa zic eu). Adică mă botezasem, că de fapt eram născut în această confesiune. Nu-mi pare rău de loc, dimpotrivă. Dar este de mirare cum am înţeles eu atunci pocăinţa. Mi-am distrus toate poeziile laice, „profane”, odată cu carnetul de utecist, aruncat în aceeaşi gură de sobă; am încetat colaborarea cu anumite reviste literare care îmi apreciaseră versurile, iar peste câţiva ani, am înstrăinat şi partiturile de vioară. Am rămas sărac şi curat, gata de luat la cer fără moarte! Nu mai aveam treabă cu arta lumii.
„Mi-e ruşine, dar nu roşesc”, vorba unui prieten de litere. Şi, după cum obişnuia să spună mama, că „tot răul e spre bine", gestul meu iconoclast avea să mă conducă într-o altă direcţie: o pasiune pentru religie, pentru cunoaşterea teologică, istorică, lingvistică, pentru filologia biblică. Nu visam atunci că acele preocupări „monahale”, prelungite la infinit dincolo de sărbătoarea matrimonială, mă pregăteau pentru o carieră teologică în slujba Bisericii şi a lumii. Dar până şi acestea nu au reuşit să mă rupă complet de poezie, ci m-au ajutat să redescopăr poezia Bibliei.
După o pioasă acoladă, în care timp am scris aproape numai poezie sacră, uneori destul de acră, plină de solemnităţi şi de strigăte profetice în pustiul societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ultimele două decenii m-au apropiat din nou, treptat, de lume. Cu alţi ochi, mai prudenţi, dar cu mai multă tandreţe. În acelaşi timp, am fost bucuros să descopăr printre confraţi pe unii cu un trecut şi prezent literar impunător. Şi aici mă simt onorat să pronunţ numele domnilor Petre Anghel şi Paul Sân-Petru.
Prin festivalurile de creaţie, prin cenaclurile noastre, sau „ansolut din întâmplare", am descoperit o nouă generaţie de poeţi şi viitori poeţi, începând cu Daniel Kirileanu, Hanna Bota, Amalia Uba, Bogdan Gheorgiţă etc. Lumea şiterară ne-ar numi pe mulţi dintre noi poetaştri, uneori pe bună dreptate. Dar a fi mediocru într-o afacere nobilă este, totuşi, mai bine decât a fi expert în măgării.
Voiam să-ţi spun, dragă prinţe, că nu este absolut necesar să scrii; dar fie că scrii, fie că nu scrii, nu te poţi lipsi de bucuria de a citi, de a cunoaşte marea poezie universală şi românească. Şi acesta este de fapt cel mai mare câştig al meu din poezie: norocul de a fi învăţat să apreciez şi să gust ceea ce au scris alţii.
De ce unele poezii nu sunt poezii
Când spui iubitei sau iubitului: „Te iubesc!”, este o exprimare dulce, dar prozaică. Adu-i însă o floare rară, bâlbâind nu ştiu ce pretext, şi eşti mai aproape de poezie. Poezia începe tocmai cu acest gen de bâlbâială care trădează o simţire mai fină şi mai atentă decât rostirea unor expresii bătătorite. Poezia fuge de limbajul cotidian sau oficial, precum şi de limbajul diluat al poveştilor. Ea vine dintr-o sensibilitate aparte şi dintr-o reeducare a gustului pentru cuvânt şi necuvânt.
Poţi să crezi ce-ţi place în această privinţă, dar nu uita că poezia nu este niciodată interesată de transmiterea unui mesaj pe şleau, de „a spune lucrurilor pe nume”. Cu aceasta din urmă se ocupă proza. Poezia este o lume diferită, o lume a vrajei, a visului, a cântecului exuberant şi a jocului. Poezia este pentru cei care şi-au păstrat inima de copil şi se pot bucura încă de tot felul de fleacuri, dar mai ales ştiu să asculte inefabilul obiectelor care alcătuiesc viaţa. Nici o explicaţie n-ar fi mai bună aici, decât versul lui Rainer Maria Rilke, din Visele noastre sunt hermeşi de marmoră (Versuri, traducere de Maria Banuş, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966) :
De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atît de desluşit:
asta se cheamă cîine şi cealaltă - casă,
şi aici e-nceput şi coló e sfîrşit.
Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntîmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.
Rămîneţi departe, strig, şi apăr, în gînd.
Mi-atît de drag s-aud lucrurile cîntînd.
Le-atingeţi voi; sînt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.
Un motto al lui Paganini suna: Bisogna forte sentire, per far sentire (Trebuie să simţi puternic pentru a face şi pe alţii să simtă). Aceasta este important pentru poeţi, ca şi pentru muzicieni. Poetul nu simte ca tot omul, ci are o hipersensibilitate la tot ce se întâmplă. Poate de aceea creaţia poetică, asemenea muzicii, este mai bine realizată în registrul elegiac, uşor depresiv, decât în registrul tonic, olimpian. Sau poate pentru că toţi oamenii suntem mai sensibili la suferinţă decât la sentimentul împlinirii ?
În orice caz, prinţe, nu confunda starea poetică (gradul de temperatură la care eşti „inspirat" să scrii), cu poezia însăşi. Ceea ce simţi tu, o fi vrednic de spus în poezie, dar ca să convingi şi pe altul, ca să-l faci şi pe cititor să simtă ceea ce tu simţi puternic, ai nevoie de ceva mai mult decât o stare poetică. Pentru „poetul” însuşi, cuvintele scrise în acestă stare sunt semnificative, (evocând trăiri anterioare, trezind nostalgii), dar pentru cititor ar putea să nu aibă nici un chichirez. Fiecare are propriile trăiri. Doar atunci când reuşeşti să-ţi exprimi trăirea într-un limbaj poetic convingător, cu valoare universală, ai scris poezie.
Nu există reţete pentru un asemenea transfer. Eu nu ştiu decât că trebuie să studiezi creaţia altora şi, pe măsură ce devii mai selectiv, să te întrebi: de ce îmi place ceea ce îmi place? Astfel devii mai exigent, mai autocritic şi îţi controlezi creativitatea.
Fiindcă veni timpul să dau şi exemple, că din acestea învăţăm mai bine decât din teorii, am ales mai întâi două exemple dintr-un poet relativ necunoscut, V. G. Clopot (Poezii... desuete?, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1994). căruia nu ştiu dacă i-a lipsit harul, ci mai degrabă educaţia poetică şi exigenţa: a învăţat să scrie, dar n-a învăţat să şteargă, să mai revină asupra poeziei şi s-o şlefuiască. De asemenea, confundă poezia cu starea poetică. Mai întâi un exemplu de ceea ce este doar tentativă poetică de foarte modestă calitate, adică de ceea ce nu este poezie:
O viaţă, mamă, tu mi-ai dat, Când te văd, în trist amurg,
Primul cuvânt m-ai învăţat , Cu lacrimi pe obraz ce-ţi curg,
Te-ai zbuciumat tu pentru mine Ştiu că la tata te gândeşti
Şi-ai îmbătrânit uitând de tine. Şi cu amintirea lui trăieşti. (Mama, p. 7)
Din punct de vedere al tehnicii versului, rima este perfectă, chiar dacă e slabă. Măsura şi ritmul mai şchioapătă, dar nu aceasta este problema de fond, fiindcă există destulă poezie bună în lume, care nu are nici rimă, nici ritm. Principala problemă este că aici autorul confundă poezia cu starea sentimentală. Fără îndoială îţi iubeşti mama. Când scrii despre mamă, sau despre femeia iubită, exprimi sentimente. Dar dacă exprimarea este o pură declaraţie de dragoste, ea este cu totul altă poveste, nu poezie. Ceea ce autorul a făcut în aceste două versuri nu este altceva decât o proză slab versificată. Şi dacă ne impresionează totuşi, nu fiorul estetic este ceea ce ne mişcă, ci fiorul sentimental, gândindu-ne fiecare la mama noastră. Poţi să şi plângi citind o asemenea făcătură, fără ca ea să fie poezie.
În alte locuri, acelaşi autor este total insipid, chiar dacă vorbeşte despre lucruri care în general sunt sensibile (dragostea şi poezia):
Orice femeie din al nostru univers
Merită poeme sau măcar un vers. (Stihul, p. 35)
De acord, merită; dar, dacă merită, de ce nu trudeşti la un vers adevărat, ci te mulţumeşti s-o zici într-o proză săltăreaţă şi fără gust? În poezie, fiecare cuvânt are rost, pe când în acest caz, se vede că expresia „din al nostru univers" este lipită şi ea acolo cu scuipat, numai ca să rimeze cu „vers". Dar, continuă, poetul:
Mi-a plăcut în viaţă rima,
Căutată pentru stihuri,
Ce fac mai puţin urâtă râma
Şi ne smulg de la nimicuri.
Ce treabă are rima cu râma ? Este şi aici o tentativă nefericită de rimare, ca şi acele „stihuri" care ne smulg de la „nimicuri". De fapt, asemenea stihuri sunt mai puţin decât nimicuri, pe lângă faptul că rimele sunt nişte slabe asonanţe. În plus, ideea nu are forţă. Îţi plăcu în viaţă rima, poete? Să-ţi fie de bine, nu ne deranjează. Râma însăşi poate fi celebrată într-o poezie cu sau fără rimă, dar fără o asemenea alăturare care aici este nefericită: urâtă râma. Nu cuvintele sunt urâte aici, nici râma sau urâtul, ca subiecte poetice, ci această aglomerare kakofonică şi gratuită de rât şi râm.
Multe asemenea exemple s-ar putea cita, dar vreau să-ţi arăt că acelaşi autor (pe care nu-l cunosc personal, trebuie să fie un personaj agreabil!) scrie şi următoarele:
O clipă desparte fătul de prunci,
Păcatul de cele zece porunci,
Iubirea de ură,
Cuvântul de sloboda gură.
O clipă desparte corpul de duh,
Căderea de zborul semeţ în văzduh,
Răul de bine,
Ziua de azi de ziua de mâine. (Un fel de prefaţă, p. 5)
Aceste prime strofe sunt perfect realizate, atât ca tehnică a versului clasic, ca formă, cât şi ca imagine şi idee poetică. Poezia anunţă că este profund filozofică şi că avem de-a face cu un adevărat poet. Dar sunt silit să întrerup aici, fiindcă odată cu a treia strofă, poetul o face lată pe bulevardul elocvenţei fără graţie.
În acelaşi mic volum, probabil singurul, D-l Clopot are, pe lângă multe versuri nesărate, unele poezii care trădează talentul unui înţelept moralist, care încearcă să poetizeze, şi uneori reuşeşte, aproape convinge:
Mai toţi bârfim această lume,
Dar plângem când o părăsim,
De ne-am întoarce prin minune,
Ne-am întoarce s-o bârfim.
Ne întinăm scârbiţi retina,
Sau preferăm plecate pleoape,
Dar nu a lumii este vina
Că sunt pe lume multe ţoape,
Că sunt puţine tomberoane
Pentru atâta scârnăvie,
Că e bătută în piroane
A omenirii omenie.
Să împărţim a lumii vină,
Căci noi suntem această lume,
Ca cei ce după noi să vină,
Să nu ne-njure după nume. (Vina, p. 76)
În ciuda unei imperfecţiuni metrice la strofa 1 (versul 4), şi a unei exprimări cacofonice şi gâtuite în penultimul vers, putem recunoaşte că într-o astfel de poezie, Domnul Clopot este poet, şi nu mai contează dacă este sau nu „desuet", după cum îşi intitulează complexat volumul. Deşi poezia este săracă în imagini originale, este o poezie moralistă aproape convingătoare, care ne arată că autorul are sensibilitate şi minte de poet şi că putea fi poet adevărat, dacă învăţa să taie tot ce trebuie tăiat. Dacă doreşti să „admiri” poezie proastă, citeşte, de exemplu, de pe web, poezia „Dulce” (nu contează autorul) – un caraghioslâc exemplar.
Altă poezie
Acum, prinţe, am să-ţi dau şi câteva exemple de vers liber, dar plin de poezie, pe gustul meu. Fără comentarii, deocamdată. Te las pe tine să le judeci, după ce le citeşti şi reciteşt
Stéphane Mallarmé, Apariţie
(Sunete Fundamentale, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 103; trad. Şt. A. Doinaş)
Luna pălea mîhnită. Serafi înlăcrimaţi
Prin tihna vaporoasă a florilor, armaţi
Cu arc, visînd alene, scoteau din reci viole
Suspine plutind albe pe-azurul din corole.
– Era slăvita zi a întîiului sărut.
Visarea mea-ncîntată nespus că m-a durut
Se îmbăta de-aroma tristeţii, cu ştiinţă,
Pe care-o lasă fără de lacrimi şi căinţă,
Un Vis, cules de-odată, în cel ce l-a dorit.
Umblam, cu ochii ţintă-n pavajul înnegrit,
Cînd cu lumina-n plete, pe stradă-n ore pale
De-amurg, surîzătoare, mi-ai apărut în cale
Şi-am bănuit că-i zîna cu coiful argintat
Care, cîndva, prin somnu-mi de prunc prea alintat
Trecea, lăsînd într-una din mîinile-i distrate
Să ningă albe roiuri de stele parfumate.
Geo Dumitrescu, Sfârşit de spectacol
(din Ilie Constantin, Poeţi români, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996, p. 164.)
Eu unul nu mai pot lucra pe datorie –
sunt plin de datorii, onor clientela
să nu se supere, am lucrat mult pe datorie,
cu materialul clientului, reparaţii, precum
şi tot ce atinge această branşă,
dar sunt plin de datorii şi din tot ce am lucrat
două părţi din trei comenzi
nu mi-au ieşit bine,
şi am un morman de chei
pentru care nu găsesc broaşte, şi am
o grămadă de broaşte frumoase
pentru care n-am putut potrivi chei.
Nu imita, sunt pete şi-n luceafăr!
După exerciţiul critic din numărul anterior al revistei, ai putea încerca şi singur să evaluezi estetic pe cine doreşti, prinţe. Şi dacă poezia română tot începe cu Eminescu, hai să vedem ce ne place şi ce nu ne place la Eminescu. Operele poeţilor nu trebuie întâmpinate mistic, sorbindu-le necritic odată cu faima autorilor. Chiar şi marii artişti au avut lucrări slabe. Nici Eminescu nu este uniform. Strălucirea diamantină a Luceafărului, sau a altor astre din universul eminescian, nu este împărtăşită de toate versurile publicate ale marelui poet. Iată, un exemplu de poezie slabă, ca să nu zic proastă, care nici măcar în tehnica versului nu se ridică la nivelul marii poezii eminesciene:
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei, a fi, susţin;
Averea să le aperi, mărirea şi-al lor bine,
Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’. (Împărat şi proletar, strofa 9)
Repetarea susţine / susţin este o slăbiciune aici, trecând peste expresia „ce statele susţine", care lasă impresia unui dezacord intenţionat pentru a susţine rima, iar în ultimul vers, accentul cade pe dos tocmai unde te-ai aştepta mai puţin. În versul clasic, pe care Eminescu l-a ridicat la cele mai mari înălţimi, nu sunt admisibile asemenea scăderi. Dar strofa are şi altă hibă: în afară de metafora înarmării celor de rând contra lor înşile, care are ceva greutate poetică, totul este retorică politică, în genul lui nu mai spun cine.
Poetul alunecă pe acest tobogan al limbuţiei populiste şi în alte poezii (vezi, de exemplu, Scrisoarea a III-a), care, între altele, păcătuiesc şi prin faptul că sunt prea lungi. Vreau să precizez, nu mă refer la retorica naţionalistă şi aparent xenofobă a poetului (aceasta este o altă problemă, care nu ţine de natura poeziei), ci faptul că nu este exprimată poetic decât prin simplă versificare. Imaginile fonfilor, flecarilor, găgăuţilor, guşaţilor, grecoteilor şi bulgăroilor nu au în sine nimic poetic, ci sunt nişte caricaturi prozaice, o simplă retorică săltăreaţă şi înfierbântată, în ciuda perfecţiunii tehnice a versului. Tot hazul unor asemenea versuri nu este decât o grimasă vulgară, o scoatere a limbii în faţa clasei nesuferite:
Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ş'apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă. (Ai noştri tineri)
Şi ce-i cu asta? Tot „farmecul" acestei strofe vine din perfecţiunea tehnicii versului clasic, iar pentru gusturile vulgare, se adaugă şmecheria cu învăţarea „nodului la cravată” (în locul culturii adevărate, desigur), şi menţionarea indecentă a chipurilor „de oaie creaţă” a acelor juni. Traduse în limbile oricărei mari culturi, asemenea versuri se descalifică de la sine. Citind însă întreaga poezie Ai noştri tineri, vei găsi, în final, că ea este cu adevărat poezie, reprezentând bine arta eminesciană. La fel se întâmplă cu prima strofă din Singurătate:
Cu perdelele lăsate
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
Este o perfectă tehnică a versului. De asemenea trăirea pe care o evocă poate să fi fost intensă pentru poet, însă imaginea pe care o creează nu este mai mult decât banalitate. Până aici încă nu spune nimic. Nu ne interesează că masa era de brad, sau chiar dacă focul mai pâlpâia în sobă, simţim doar că poetul are nevoie de o introducere în subiectul poeziei sale, că îşi pregăteşte scena izolării. Citind însă întreaga poezie, ea este, într-adevăr, o strălucită poezie de dragoste. Şi putem spune că Eminescu ne-a lăsat atâta poezie adevărată (de dragoste, de natură, filozofică), încât orice gafă a lui este mai nult decât compensată. Eu însă am adus exemplele acestea de dragul educaţiei estetice, dragă prinţe, pentru ca nu cumva, scriind versuri muzicale dar goale, să te mulţumeşti că nu eşti mai prejos decât Eminescu.
Mai degrabă
Modest Morariu, Izgonirea din Paradis
(Ilie Constantin, Poeţi români, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996, p. 196).
Neaşteptat s-a ivit şarpele dintre dune,
şi-a rostogolit între noi
mărul de culoarea amurgului,
şi noi l-am împărţit
cu neîngăduită bucurie.
Umbra de tamarisc se chircea nevăzut,
dar marea încă surâdea
cu dinţi albaştri.
Tăcerea a căzut dintr-o dată,
când marea s-a-ncruntat
în verde veninos,
şi noi ne-am privit înfricoşaţi.
Ne-am îmbrăcat în grabă,
ascunşi în hăţişul ghimpos
de măslini sălbatici.
Şarpele s-a făcut vânt;
se-ncolăcea pe dune
şi arunca în noi cu nisip;
cu gurile pline de nisip
am alergat spre casă,
în timp ce marea ne huiduia din urmă.
Ileana Mălăncioiu, Monumentul
(Ileana Mălăncioiu, Poezii, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1996)
Construiam un imens monument funerar,
Cum nu mai fusese altul,
Trebuia să se-ntindă cît tot ţinutul
Şi tot înaltul
Spre care-mi îndreptam cu spaimă ochii
Din imensul convoi
Pe cînd căram piatra dintr-o parte în alta
Şi înapoi.
Construiam un imens monument funerar,
Era aproape gata cu tot confortul,
Mai trebuiau cîteva lucruri neînsemnate
Şi fără îndoială mai trebuia mortul.
Eugenio Montale, Corn englez
(L. Renzi, Cum se citeşte poezia, Pontica, Bologna, 2000, p. 118)
Vântul ce astă-seară cântă atent
– aminteşte o zbatere de lame –
instrumentele stufoşilor arbori şi mătură
zarea de crengi
unde fâşii de lumină se arcuiesc
precum zmeii spre cer ce huruie
(Nori în călătorie, limpezi
regate de-acolo de sus ! Închise porţi de înalţi Eldorazi!)
iar marea care cu dese icniri,
lividă, schimbă şi culoarea
trânteşte la pământ o trombă
spume răsucite;
vântul ce se naşte şi moare
în ceasul ce lent se-nnegreşte
te-o cânta pe tine astă-seară
instrument dezacordat,
inimă.
Altele
Dacă vrei un vers modern robust, sclipitor şi limpede, citeşte, dragă prinţe, volunul lui Petre Anghel, Davidiada, care este un joc de maestru al cuvintelor . Făcându-se că imită, copie şi parafrazează pe psaltul David şi pe alţi cântăreţi din Psaltire, poetul ne oferă o lectură proprie a Psalmilor, în care orice strofă „copiată” este împrospătată printr-u procedeu artistic simplu şi sănătos, în care poezia vibrează de spirit şi trăire autentică, mai mult decât de imagini sau rime căutate. Exemplu, Psalmul doi de Petre Anghel (din Davidiada, Ed. „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 1998.):
Ca nişte câini înfometaţi
Se întărâtă neamurile
Şi vecinii îşi dau în cap
Pentru un gard,
Fraţii pentru o amintire,
Creştinii pentru o slovă.
Nu între ei se bat,
Pe Domnul şi Unsul Său
Vor să-I prindă.
Nesăbuiţi, fără ochi
Şi urechi deschise,
Au uitat spusa Tatălui:
Fiul Meu eşti,
Astăzi şi-n veac Te-am născut.
Tot ce am este al Tău:
Verdele pământ, mijlocul
Şi marginea lui,
Cerul cu nesfârşitele trepte.
Daţi cinste Fiului.
El a primit de la Tatăl
Şi a dat fraţilor Lui.
Şi mie. Şi ţie. Şi lor.
Există destui poeţi creştini care merită citiţi, de la Nichifor Crainic şi Ioan Alexandru, până la contemporanii mai puţin cunoscuţi: Benone Burtescu, Cornelius Greising, Eugenia Miulescu, Amalia Uba, Hanna Botta, Remus Valeriu Giorgioni şi mulţi alţii. Fără să ocoliţi poeţii străini în traducere sau în limbile originale, începeţi cu clasicii şi modernii poeziei româneşti.
|
|
|
|
Poezia sumeriană (c. 2000 AC)
