RSS
Tools
Feb 22
Replici
Soluţie pentru stropitul Pomişorilor
Răspundem - Replici

Replică lui Pomişor de pe websitul Vaişamar

Care este identitatea închisorii din 1 Pt 3:18-20, şi când s-a dus Iisus acolo?

Textul din 1 Petru 3:18-20 este autentic, nu este un adaos târziu. Cu privire la interpretarea lui însă au existat mai multe variante, atât în bisericile istorice, cât şi în protestantism. Din nefericire, cei mai mulţi credincioşi au ales-o pe cea mai greşită, fiindcă este cea mai populară, zugrăvită şi de  iconari. Spuneai că Domnul ar fi mers în Hades cu scopul de a predica antediluvienilor în perioada dintre moartea şi invierea Sa. Dar Petru nu vorbeşte despre Hades în textul lui. Hadesul (Sălaşul Morţilor, Celălat Tărâm) este o metaforă a morţii şi a mormântului unde se duc toţi, buni şi răi (Gn 37:35; 42:38; Iov 14:13; Ecl 9:10; Is 14:9-11). Teologia populară confundă iadul (gheena) cu locuinţa morţilor, aşa cum apare adesea în engleză, unde Hadesul este tradus cu Hell. În tradiţia răsăriteană, deasemenea, cuvântul românesc iad provine prin filieră slavonă de la Hades. Această confuzie pleacă de la un singur text, care contrazice zeci de afirmaţii biblice, şi anume povestea din Lc 16:23, unde „bogatul este în Hades în chinuri”, în timp ce Biblia învaţă că în Hades se sfârşesc toate, inclusiv chinurile (Is 14:11; Ecl 14:9-11). O credinţă asemănătoare apare în documentul numit Discurs despre Hades, care provine de la Iustin Martirul şi Hipolit de Roma, unde imaginaţia iudeo-creştină din secolele 2-3 descrie Hadesul într-un mod care se armonizează cu iudaismul rabinic şi cu neoplatonismul.

În contrast cu fabulaţiile populare despre închisoarea duhurilor morţilor din 1Pt 3, Petru spune clar în 2Pt 2:4, că nu de Hades este vorba, ci de Tartar (CNS a tradus cu „adânc”), care este locul de pedeapsă, temniţa spiritelor rebele, a îngerilor care au păcătuit. Petru nu spune că Iisus le-a predicat Evanghelia, aşa cum sugerează traducerile obişnuite („să propovăduiască”), ci simplu, ἐκήρυξεν , care înseamnă că a strigat un anunţ sau o proclamaţie (Gn 41:43; Iona 3:4; Ap 5:2); a fost strigătul de triumf al învierii Sale, care era o continuare a strigătului de moarte („S-a sfârşit!”). Victoria Lui, prin moarte şi înviere, nu a fost doar asupra morţii, ci  în primul rând asupra Diavolului, cel care avea puterea morţii (Ev 2:14). Astfel Iisus a strigat victoria Sa asupra opoziţiei cu care Se luptase toată viaţa. I-a dezarmat pe demoni şi i-a expus ruşinii întregului univers, triumfând asupra lor prin Cruce (Col 2:15), iar după ce a înviat a proclamat victoria asupra lor. Ca dovadă, ultimul verset din 1 Pt 3 foloseşte acelaşi verb grecesc πορευθεὶς („ducându-Se”), ca şi în v. 19. Dacă în v. 19 nu precizează unde S-a dus (şi astfel traducătorii sau interpreţii s-au apucat să precizeze că S-a dus în jos: „pogorârea lui Christos în iad...”), în v. 22 mai jos, precizează că „S-a dus la cer” (deaceea unii traducători au tradus „S-a înălţat”). 

Închisoarea demonilor (Tartarul) din 2 Pt 2 nu este un loc fizic real, subpământean, ci o metaforă împrumutată de Petru din mitologia greacă, pentru a descrie condiţia demonilor, care sunt de fapt sub o sentinţă şi în custodie divină până la ziua judecăţii. Dar realmente vorbind, ei nu sunt în fundul oceanului sau la talpa vulcanilor, cum am dori noi, ci hălăduiesc printre noi aici, pe pământ (Ap 12:12-13; 1Pt 5:8), ba încă Pavel spune că sunt chiar în atmosfera pământului şi în „locuri cereşti” (Ef 2:2; 3:10; 6:12). Ei erau şi în Sinedriu, şi la Golgota şi la mormântul lui Iisus, păzindu-l mai bine decât ostaşii romani. De aceea a şi fost trimis un înger să-I facă drum lui Iisus (Mt 28:2), iar El ieşind, a strigat victoria asupra lor.  Ca dovadă că închisoarea duhurilor din 1Pt 3 este aceeaşi cu Tartarul demonilor din 2Pt 2, să se observe că în ambele cazuri, autorul vorbeşte şi despre Potop, în legătură cu revolta îngerilor. 

 Cât despre antediluvieni, ei au fost pedepsiţi pentru că erau stricaţi şi abuzivi, ca şi canaaniţii de mai târziu. Biblia arată clar că nu există după moarte nici o şansă de mântuire pentru cei nepocăiţi, aşadar să nu ne facem iluzii. Deci nu se poate spune că antediluvienii au fost eliberaţi din adânc. Apocalipsa spune că abia după cei 1000 de ani vor fi eliberaţi toţi, din toate adâncurile, nu pentru o nouă şansă, ci pentru pedeapsa definitivă (Ap 20:3,13).

Textul din 1Pt 3 spune că Iisus „a înviat în duh (mai corect, „în virtutea duhului”, sau a naturii Sale dumnezeieşti, cf. In 4:24), în care, ducându-Se, a vestit/strigat duhurilor din închisoare”. Este clar că această proclamaţie rostită de El spiritelor rebele este făcută în virtutea învierii Lui, deci după înviere. Nu există nici o posibilitate să se fi petrecut înainte de înviere. Dacă ar fi fost aşa, textul grecesc ar fi folosit mai mult ca perfectul.

Povestea despre care vorbeşti, cu oamenii care acum se duc în Hades şi nu în Adânc, este interesantă, dar fără nici o legătură cu Biblia. Atât Hadesul, cât şi Adâncul sau Tartarul, sau Gheena (iadul) sau mai ştiu eu ce alt scenariu, sunt simple expresii mitologice ale culturii populare, pe care Biblia le întrebuinţează în mod evident ca limbaj poetic (sau convenţional) despre moarte şi despre pedeapsa divină etc. A lua aceste lucruri în sens real, este o teologie rudimentară, fundamentalist-literalistă, care nici măcar nu este consecventă, ci doar urmăreşte cu orice preţ conservarea comodă a unor tradiţii populare.

Adâncul din Iov 26:6 (ebr. abaddon = pierzare) este Hadesul, sau ceva echivalent, locul unde merg toţi morţii, un simbol al morţii (Iov 28:22; Ps 88/87:12; Pr 15:11; Rom 10:7). Iar în alte locuri, adâncul (tehom, abyssos) este imaginea mării, a profunzimii apelor (Gn 1:2; Iona 2:5; Hab 3:10), sau în NT, abyssos este şi un loc nedorit pentru demoni (Lc 8:31; Mc 5:10), închisoarea temporară a demonilor (Ap 9:1; 11:7-8; 20:1,3). Aceşti termeni biblici nu sunt folosiţi în mod consecvent, tehnic, ca în ştiinţă sau filozofie, ci ca în literatură, ca poezie a limbajului. Mesajul este însă dincolo de limbajul literal.    

Aţi afirmat deasemenea: „Asta pentru ca oamenii de acum sunt mult mai slabi spiritual decat cei care erau inainte de Potop si nu este nevoie sa fie legati.” Las pe alţii să comenteze panseul acesta. Pentru mine nu este decât  teologie distractivă. 

La punctul 3). aţi afirmat că „legile naturii si cerului se schimba cu epoca”, şi aduceţi exemple: că „pana la Potop oamenii traiau peste 900 de ani, iar acum maxim 120 de an" Dar aceasta nu înseamnă neapărat o schimbare a legilor naturii. Dacă un om trăieşte mai mult sau mai pţin decât altul, legile sunt aceleaşi. Legea morţii, a îmbătrânirii a intrat în funcţiune după ce omului i s-a interzis accesul la Pomul Vieţii (Gn 3). Omul a fost astfel supus unei legi care exista şi înainte, dar nu se manifesta, deoarece omul avea acces la pomul vieţii. Presupunând că nu ar fi păcătuit luând din pomul interzis, ci refuzând să mănânce din orice pom şi în special din Pomul Vieţii, ar fi trăit nemuritor? Bineînţeles că nu, deci legea morţii exista în natura lucrurilor. În urma condiţiilor fizice drastic schimbate după Potop, longevitatea a început să scadă, în virtutea aceleiaşi legi, care a afectat şi ereditatea.    

Un alt exmplu pe care mi-l aduceţi: 

„Pana la moartea Domnului Isus pentru a putea intra in cer trebuia sa fi complet fara vina. Enoh si Ilie au mers in cer cu trup cu tot pentru ca erau complet neprihaniti. Acum dupa moartea Domnului Isus toti cei care slujesc cu adevarat pot intra in cer chiar daca la un moment dat in viata lor au facut pacate pe care le-au platit conform dreptatii de paritate. Astfel inainte de moartea Domnului Isus oameni precum David, Elisei si multi alti sfinti din Vechiul Testament nu intrau in cer ci intr-o parte din Hades numita sanul lui Avraam (locul despre care vorbeste in istoria lui Lazar si a bogatului)… Mutarea oamenilor care locuiau in sanul lui Avraam in cer a avut loc cu ocazia mortii si invierii Domnului Isus. Si acei oameni care se gaseau in sanul lui Avraam au fost inviati in trupuri de glorie odata cu Domnul Isus.”

Observaţia mea este că v-aţi construit o teologie dispensaţionalistă, care împarte lumea în două ere, în ce priveşte posibilitatea mântuirii. În realitate, toţi cei care au fost mântuiţi vreodată în VT, au fost mântuiţi pe aceeaşi cale ca şi cei din NT, adică prin credinţa care duce la ascultare, prin harul jertfei lui Iisus Christos, chiar dacă unii n-au ştiut multe despre aceasta. În scenariul fabulos pe care-l susţineţi, Iisus ar fi venit doar ca să coboare standardul cerinţelor lui Dumnezeu, şi că până atunci s-ar fi cerut o perfecţiune în virtutea căreia cineva putea să intre direct în cer. Cum dovediţi că Ilie a fost mai neprihănit decât Moise sau decât Daniel? Cum se face că Elisei, care a primit o măsură dublă din Duhul lui Ilie s-a dus în Hades, iar Ilie, care a făcut mai puţine minuni decât Elisei, şi a avut chiar o depresie spirituală, fugind de teama Izabelei, a mers la cer direct? Nu vedeţi că doctrina despre neprihănire pe care aţi auzit-o, sau pe care aţi inventat-o este greşită? Adevărul este că oricâtă „neprihănire" relativă ar avea un sfânt, speranţa lui de mântuire este doar în harul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, toţi sfinţii sunt egali. În ce priveşte viaţa de sfinţire nu toţi sunt egali, deaceea şi răsplătirea este diferită. Dar faptul că cineva a fost înălţat la cer fără moarte, nu înseamnă că a fost mai sfânt decât toţi ceilalţi sfinţi. Iisus nu S-a înălţat fără moarte, nici Pavel, nici Petru, nici Iacov, nici Ioan Botezătorul, cel mai apreciat de Iisus din acea generaţie.  

Cei care au înviat împreună cu Iisus nu au fost toţi credincioşii din timpurile Vechiului Testament. Cei mai mulţi dintre credincioşii VT, menţionaţi sumar în Evrei 11, nu primiseră încă răsplata credinţei după învierea lui Iisus (Ev 11:16, 39-40). Petru zicea că şi David se odihneşte încă în mormânt (FA 2:29-31). Evanghelia spune că „multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” (Mt 27:52). „Mulţi” nu înseamnă „toţi”.   

Haideţi să ne înţelegem. Pentru mine, timpul este foarte scump. Dacă vă scriu, nu o fac din lipsă de ocupaţie, şi nici pentru că aş fi pasionat de polemici. V-am arătat deja că în Ap 6:9-11 nu este vorba de un altar ceresc, nu este ideea mea, ci pur şi simplu acolo este scris că la acel altar au fost junghiaţi martirii; textul nu spune că este în cer, iar bunul simţ spune că este pe pământ. Prin urmare, nu mă mai trimiteţi la Apocalips 6 cu afirmaţia unui altar în cer, după ce v-am trimis să citiţi cum este scris, că nu este în cer. Riscaţi să încetăm dialogul. De fapt, presimt că foloseşte mai degrabă altora care vor citi, fiindcă mi-aţi dovedit că nu sunteţi interesat cu adevărat de dovezile biblice şi raţionale pe care le aduc. 

„In vesnicie pentru a putea intra in cetatea Ierusalimului va trebui sa fi din nou complet neprihanit Apocalipsa 21:27”

Desăvârşirea spirituală a cerut-o Iisus deasemenea pentru toată era creştină (Mt 5:48). Ceea ce Domnul a cerut evreilor, a cerut şi creştinilor (Lv 19:18b; Iac 2:8; Lv 11:44-45; 20:25-26; 1Pt 1:15-16). Când citiţi 2 Cor 3:18; Ef 5:27; Iuda 24, vi se pare că este mai puţină „neprihănire” decât a cerut Dumnezeu lui Enoh? Nu vreau să mai revin asupra subiectului, fiindcă Biblia este clară în această privinţă şi probabil că chiar biserica din care faceţi parte nu susţine teoria că Dumnezeu a cerut un anumit standard spiritual pentru cei înălţaţi la cer, un altul pentru cei lăsaţi în Hades, şi un altul pentru era creştină, unul mai scăzut... Doamne fereşte! Standardul a fost întotdeauna acelaşi, chiar dacă Dumnezeu în diferite situaţii a aplicat principiile Lui la condiţiile date. Dar întotdeauna Dumnezeu a cerut ascultare desăvârşită, şi întotdeauna a acordat harul Lui iertător şi sfinţitor, după ce omul a căzut.   

Vi s-a părut un lucru normal că Biblia nu povesteşte ce a văzut Lazăr din Betania, dar mă trimiteţi la Iona, care după Dvs ar fi avut o experienţă a Hadesului (idee absolut originală, ar trebui s-o publicaţi într-o revistă de specialitate!). Îmi spuneaţi că în Hades se duc (sau se duceau cândva) sufletele morţilor. Or cartea nu spune că Iona a murit. Iona foloseşte pasaje cunoscute (observaţi trimiterile), pentru a descrie starea în care se afla (sper că nu vă imaginaţi că el făcea psalmi în burta chitului!). Hadesul despre care vorbeşte el este denumirea figurată a situaţiei în care se afla, pentru că era ca şi mort, şi chiar ne mirăm că a mai ieşit de acolo. Hadesul lui era o stare de „strâmtorare”, era chiar sicriul viu care-l purta – textul ebraic zice מבטן שׁאול „din burta Şeolului/Hadesului” (2:2); era în „adânc”, adică în „inima mării” (2:3), acoperit de ape şi de „papură”, aşadar un Hades încâlcit în rogoz, ceea nu poate fi decât poezie (ori era în burta peştoaicei, ori eşuase în vreo baltă încununat cu papyrus!);  după v. 6, Iona a vizitat „temeliile munţilor” şi „zăvoarele pământului”, ori, dimpotrivă, a fost „în groapă”. Dar v. 10 spune clar că fusese în pântecul unui peşte. Dacă Hadesul este locul în care a fost Iona în realitate, sunt fericit că un singur om a fost acolo, după cât se pare. 

Dvs porniţi de la premisa că „fum fără foc nu iese”, şi astfel vă clădiţi credinţa pe fum, nu pe Scripturi. Eu nu mai dau doi bani pe toate fumurile lumii, fiindcă altminteri ar trebui să cred şi în vampiri, că tot iese mult fum din cărţi şi din filme care „atestă” faptul. Dacă există multe zvonuri cu fantome, înseamnă că ele sunt exact ce aţi spus, zvonuri. În unele cazuri sunt spirite de demoni foarte reale. Dar diavolul nu-şi cheltuie întotdeauna timpul şi energiile pentru manifestaţii spiritualiste reale, dacă poate să-i fraierească pe pământeni cu simple zvonuri şi fumuri. 

„Din moment ce nu aplicati practic nimic din aceste teorii despre nemurirea sufletului, ce rost are sa le combateti?”

Le combat şi le desfiinţez, pentru că ele reprezintă minciuna fundamentală pe care se întemeiază toate religiile false, o minciună care aşează eul omenesc pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeul nemuritor, care crează o bază teologică pentru alte rătăciri, mult mai grave, cum ar fi cultul morţilor, al sfinţilor şi al chipurilor, precum şi poveştile despre chinurile iadului şi comunicările spiritiste prin care mulţi sunt târâţi în adevăratul iad. Am toate motivele să urăsc această rătăcire, deşi sunt conştient că mulţi din cei care cred asemenea poveşti sunt credincioşi buni, cu conştiinţă sensibilă şi cu o slujire de Dumnezeu acceptată.

 
Răspuns amical lui „umorisimple"
Răspundem - Replici

Thread-ul dialogului pe tema (i)mortalităţii se găseşte pe blogul lui Vaişamar.

Iisus şi saducheii

Referitor la replica apologetică a lui Iisus din Mt 22:32 (şi ceilalţi sinoptici), vă rog să observaţi că subiectul disputei cu saducheii nu era nemurirea naturală a sufletului, ci învierea, adică nemurirea care se dă în trup şi suflet „în ziua aceea". Fariseii credeau şi în înviere şi în nemurirea sufletului (asemenea evreilor tradiţionalişti de astăzi şi asemenea celor mai mulţi creştini), pentru că ei aveau ca temei al credinţei întregul VT, plus alte scrieri, plus tradiţia orală. Dar saducheii, pentru că nu acceptau în canon decât Pentateucul (Tora), unde nu se vorbeşte în mod explicit de înviere, nu acceptau doctrina învierii, cu atât mai puţin credinţa în nemurirea sufletului. 

 
Vade retro, Sutanas !
Răspundem - Replici

Unul dintre amicii mei, care aparţine bisericii total nevăzute, dar cu un crez neabătut, adică inflexibil, mi-a trimis cu un ceas în urmă următorul mesaj evanghelic care militează în favoarea crezurilor şi în defavoarea principiului Sola Scriptura. Redau integral citatele:

alt

Creeds and confessions are necessary to a proper understanding of scriptural authority. Without the use of creeds, it is impossible to establish objective doctrinal boundaries within the Church. The modern Evangelical denial of creedal authority necessarily results in the impossibility of authoritatively and objectively defining the propositional content of Scripture. The very act of authoritatively defining the propositional doctrinal content of Scripture would be the creation of a creed—that which is deemed unacceptable within the framework of solo scriptura.  This leaves the responsibility for defining Scripture’s doctrinal content to each individual. In other words, the modern Evangelical denial of genuine creedal authority reduces the doctrinal content of Christianity to mere subjectivism. Solo Scriptura destroys any possibility of Christianity being a meaningful objective revelation from God. The modern Evangelical church must come to the realization that if the ecumenical creeds have no authority, then there are no essential or necessary doctrines of the Christian faith. There would be only subjective individual opinions of what the “essential truths” of the Christian faith are. In our modern relativistic age, this may not even be perceived as a problem.  Mathison, K. A. (2001). The shape of sola scriptura (278). Moscow, ID: Canon Press.

If the rule of faith as outlined in the Ecumenical Creeds is rejected, we reject the possibility of defining Christianity’s essential and authoritative doctrinal content. The Trinity becomes simply another doctrinal opinion that the individual Christian is free to accept or reject depending upon how it measures up to his interpretation of Scripture. The deity of Christ becomes one of many interpretations the individual is free to accept or reject depending upon how it measures up to his individual interpretation. Every doctrine of the faith becomes a matter of individual determination. While this may appeal to modernistic liberals and modernistic Evangelicals, it destroys the possibility of a coherent Christianity. Mathison, K. A. (2001). The shape of sola scriptura (278). Moscow, ID: C.

Dragă LS, fără îndoială că mărturisirile de credinţă oficiale sunt importante. Ele arată cum înţelege o anumită biserică, predominant şi oficial, la o anumită dată, o anumită doctrină biblică. Desigur, autoritatea finală în Biserică nu poate fi conştiinţa individului. Conştiinţa individuală este autoritate finală pentru individ. Dar dacă individul este membru credincios al Bisericii, atunci el nu va fi indiferent de modul în care comunitatea sa de credinţă înţelege Scriptura. De asemenea, dacă Biserica este a lui Dumnezeu, şi dacă crede mai mult în călăuzirea Duhului decât în deciziile politice omeneşti (mistico-monarhice, episcopal-sinodale sau reprezentativ-democratice), atunci ea va ţine seama şi de opiniile minoritare sau individuale, analizându-le în mod responsabil, de asemenea va ţine seama de conştiinţa individuală (care poate fi hipersensibilă), a celor care citesc Biblia.

Deciziile sinoadelor ecumenice sunt decizii cu caracter politic şi dogmatic, prin care Biserica a început să se impună ca autoritate în domeniul conştiinţei şi ca autoritate politică. Mărturisirile de credinţă sunt necesare pentru orientarea generală a membrilor Bisericii, reprezentând gândirea cea mai bună pe care o are Biserica la un moment istoric. Dar nu este legitim ca ele să devină dogme şi să alcătuiască crezuri îngheţate, ca legile mezilor şi perşilor, pe care nici cei care le făceau nu le mai puteau schimba. Mărturisirile de credinţă sunt perfectibile. Crezurile sunt „perfecte”, de aceea nu avem nevoie de ele. Sfânta Scriptură este văzută astfel ca imperfectă pentru scopuri practice, ca nefiind cel mai bun instrument doctrinar. Pentru cei care cred că revelaţia divină scrisă este doar parte a unei tradiţii generale (un miez care poate fi înţeles corect doar în cadrul tradiţiei Bisericii imperiale şi totalitare din epoca cezaro-papismului), este normal să nu privească Scriptura ca pe o autoritate obiectivă. Ceea ce vrea Biserica tradiţională, de fapt, este de a găsi o cale simplistă, pragmatică şi autoritară, în afara Scripturii, care să emane din autoritatea Bisericii şi să devină criteriu al ortodoxiei.  Nu văd de ce atâta îngrijorare, fiindcă un asemenea criteriu există deja demult, şi el nu a rezolvat problema de fond. Fiecare decizie sinodală a fost urmată de alte forme de înţelegere personală sau sectară, ceea ce a antrenat noi sinoade şi noi decizii, în care nu Biblia, ci tradiţia, popularitatea sau politica au avut ultimul cuvânt. 

Gândiţi-vă doar la deciziile sinodale hotărâtoare în favoarea cultelor semipăgâne şi magice introduse în Biserică (cultul morţilor, al sfinţilor, al imaginilor, al misterelor / tainelor). Toate acestea au intrat în Biserică pe aceeaşi poartă aparent legitimă pe care au intrat dogma trinitară şi dogma cristologică. Dacă cinvea crede corect (întâmplător), doar pentru că aşa a hotărât Biserica, acesta este un soi de creştin care nu se diferenţiază spiritual cu nimic de un islamic, sau de un evreu ortodox, ca să nu mai înşir şi cultele păgâne. Diferenţe există, desigur, dar numai ca formă a credinţei şi cultului, în timp ce raportarea la aurotitate este aceeaşi. Toţi se raportează la autoritatea tradiţiei. Toţi cred că Dumnezeu Se descoperă în mod special pe linia legitimă a succesiunii genetice, instituţional-mistice, a celor care au primit ungerea de la bravii înaintaşi. 

Fără a minimaliza autoritatea sinodală, conciliară, episcopală, teologică, credală a ortodoxiei  imperiale şi tradiţionale, eu cred (şi sunt sigur că mulţi subscriu fără ezitare), că Biblia rămâne, totuşi, deasupra întregii autorităţi explicite (sinodale) şi implicite (teologice) a Bisericii, aşa cum rămâne şi deasupra fiecărei conştiinţe. Pentru că nu conştiinţa noastră individuală, nici conştiinţa colectivă sunt autoritatea obiectivă şi finală, ci Dumnezeu care a vorbit cu aceeaşi autoritate prin Fiul Său, prin Moise şi Profeţii Vechi, şi prin Apostolii, Profeţi i şi Evangheliştii Noului Testament. Această autoritate este a Duhului Sfânt care a inspirat pe autorii Bibliei, care rămâne o mărturie neschimbătoare, în timp ce Biserica nu poate fi o temelie neschimbătoare. Autoritatea oamenilor lui Dumnezeu poate fi stânca (Kefa) pe care Biserica să se întemeieze, sau poate fi un diavol şi o piatră de poticnire pentru Christos şi urmaşii Lui (cf. Matei 16). Depinde ce duh inspiră pe cei care mărturisesc pe Christos: Duhul lui Dumnezeu, care de regulă are soluţii foarte nepopulare, sau motivaţiile omeneşti, care sunt instrumentul ispitelor Satanei. 

Un predicator din sec. XIX îşi exprima astfel îngrijorarea cu privire la tendinţa unora de a defini pentru toţi doctrina creştină într-un mod oficial şi obligatoriu: 

"The first step of apostasy is to get up a creed, telling us what we shall believe. The second is to make that creed a test of fellowship. The third is to try members by that creed. The fourth is to denounce as heretics those who do not believe that creed. And fifth, to commence persecution against such. I plead that we are not patterning after the churches in any unwarrantable sense in the step proposed.” (J. N. Loughborough, in Review and Herald, Battle Creek, Michigan, Oct. 8, 1861).

 
Ruşinică !
Răspundem - Replici

Grimasele teologiei moderne

România Liberă a publicat pe 26 februarie un articol, aflat acum în topul celor mai citite:  „Sexul în Biblie: De la adulter, la relaţii homosexuale”, semnat de Ioana Mareş, care de obicei are articole interesante. De data aceasta însă, jurnalista a avut ideea nefericită de a se inspira dintr-un articol la fel de scandalos publicat de Newsweek. Traducerea este stângace şi dovedeşte că autoarea a scris înainte de a înţelege bine despre ce e vorba. O carte de specialitate a lui Jennifer Knust este numită „roman”,  aceeaşi Knust este numită „preotul Baptist”, iar Universitatea din Boston se găseşte în... Anglia. Sursa americană însă are New England (vechea denumire a estului Americii), nu Anglia.  Baptiştii nu au preoţi, ci pastori. Dar să n-o blamăm pe autoarea articolului pentru atâta lucru: se întâmplă şi la case mai mari.  

 
Biblia care m-a făcut om
Răspundem - Replici

Replică adresată domnului Bogdan Mateciuc

Domnul Bogdan Mateciuc, apologet ortodox cu o impresionantă poveste de viaţă (migrând de la ateism, la baptism, la penticostalism, la Părtăşie şi la ortodoxia bunicilor, de fiecare dată cu sentimentul că a ajuns în sfârşit la adevăr), are pe suflet mântuirea foştilor confraţi neoprotestanţi, care, după convingerea domniei sale, în afara Bisericii strămoşeşti, ar fi pierduţi. Unul dintre articolele domnului Mateciuc, intitulat „Viata si activitatea lui Dumitru Cornilescu”, încearcă o scurtă biografie a cunoscutului traducător, împletită cu critici mai subtile sau mai directe, împotriva atitudinii biblico-reformatoare a marelui român. În mod special, este criticată activitatea lui de traducător, atât conţinutul traducerilor („scrieri protestante”), cât şi corectitudinea traducerii textului biblic.  

 
Pagina 1 din 2

Balet și patinaj artistic

balet si patinaj

Muzică populară

folclor

Istorie și sens

Img pentru Sensul istoriei

Diverse & Reverse